Home » Articole » Articole » Artă » Literatură » Procesul » 017. Procesul – Unchiul Costea

017. Procesul – Unchiul Costea

postat în: Procesul 0

Procesul

Într-o după-amiază – Ion era foarte ocupat în momentul ăla, tocmai citea corespondenţa – unchiul lui Ion, Costea, un mic proprietar de teren la țară, intră în birou, făcându-şi loc printre doi funcţionari care îi aduceau nişte lucrări. Ion se aștepta de mult timp la apariţia unchiul său, dar vederea acestuia îl şocă acum pe Ion mult mai puțin decât se aşteptase. Ştia că unchiul său urma să vină, Ion aflase de asta cu aproximativ o lună în urmă. Se gândise deja la momentul sosirii unchiului său, ușor aplecat, cu pălăria panama mototolită în mâna stângă, cu mâna dreaptă deja întinsă peste birou cu mult înainte de a fi destul de aproape întinsă neglijent către Ion şi răsturnând totul în calea ei. Unchiul lui Ion era întotdeauna grăbit, cu convingerea nefericită că are foarte multe de făcut în marele oraș și trebuie să rezolve toate problemele într-o zi – vizitele sale durau doar o zi – și, în același timp, credea că nu poate renunța la nicio conversație sau vreo oportunitate de afaceri sau de plăcere care ar putea apărea din întâmplare. Unchiul Costea fusese tutorele lui Ion, astfel încât Ion se simţea obligat să-l ajute în toate aceste probleme, și să-i ofere un pat unde să doarmă. „Sunt bântuit de o fantomă de la ţară”, obişnuia el să spună.

De îndată ce se salutară reciproc – Ion îl invită să se așeze în fotoliu, dar unchiul Costea nu avea timp pentru asta – acesta spuse că vrea să vorbească puţin cu Ion în privat.

Este necesar„, spuse el înghițind din greu, „este necesar pentru liniştea mea sufletească.” Ion le făcu imediat semn funcţionarilor să iese din cameră și le spuse să nu lase pe nimeni să intre. „Este adevărat ce am auzit eu, Ioane?” strigă unchiul lui Ion când rămaseră singuri, în timp ce stătea pe masă împingând diverse lucrări sub el fără să se uite la ele pentru a se face mai confortabil. Ion nu spuse nimic, știa ce urma, dar, dintr-o dată eliberat din efortul muncii de până atunci, îl cuprinse o oboseală plăcută și se uită pe fereastră în partea cealaltă a străzii. De unde stătea, putea vedea doar o mică secțiune triunghiulara a acesteia, o parte din zidurile goale ale casei dintre două vitrine. „Ești cu ochii pe fereastră!” strigă unchiul său, ridicând brațele, „Pentru numele lui Dumnezeu, Ioane, dă-mi un răspuns! Este adevărat, poate fi adevărat?

Unchiule Costea„, spuse Ion, revenindu-şi din reverie, „Eu chiar nu știu ce vrei de la mine.

Ioane„, spuse unchiul său cu un ton de avertizare, „din câte știu, tu ai spus întotdeauna adevărul. Să iau ceea ce tocmai ai spus ca pe un semn rău?

Cred că știu ce vrei„, spuse Ion cuminte, „probabil că ai auzit despre procesul meu.

Aşa e,” răspunse unchiul său cu dând lent din cap afirmativ, „am auzit despre procesul tău.

Cine ţi-a spus?” întrebă Ion

Emilia mi-a scris„, declară unchiul său, „nu prea vă mai întâlniţi, e adevărat, nu îi acorzi prea multă atenție, mi-e teamă, dar ea a aflat oricum despre toate acestea. Am primit scrisoarea ei astăzi și, desigur, am venit direct aici. Fără niciun alt motiv, dar mi se pare că acesta este un motiv suficient. Îţi pot citi o parte din scrisoare, cea care te privește.” Scoase scrisoarea din portofel. „Aici ea scrie, „Nu l-am văzut pe Ion de mult timp, am fost la bancă săptămâna trecută, dar Ion fost atât de ocupat încât nu m-au lăsat să intru, am așteptat acolo aproape o oră, apoi am vrut să mă duc acasă că aveam lecția de pian. Mi-ar fi plăcut să fi vorbit cu el, poate că voi reuşi altă dată. El mi-a trimis o cutie mare de bomboane de ciocolată cu ocazia onomasticii mele, a fost foarte frumos din partea lui. Am uitat să-ți spun despre asta când ţi-am scris, și îmi amintesc doar acum că mă întrebi despre asta. Ciocolata, sigur știi, dispare imediat în acest pension, aproape de îndată ce se află că cineva are ciocolată dispare. Dar mai este ceva am vrut să-ți spun despre Ion. Cum am spus, nu m-au lăsat să-l văd la bancă, deoarece el negocia cu un domn chiar atunci. După ce am așteptat în liniște un timp destul de lung, am întrebat pe unul din funcţionari dacă întâlnirea va dura mult mai mult. El mi-a spus că s-ar putea, fiind vorba probabil despre procedurile legale, care au fost iniţiate împotriva lui. L-am întrebat ce fel de proceduri judiciare au fost efectuate împotriva lui, și dacă el nu este o greșeală, dar el mi-a spus că nu este nicio greșeală, există proceduri judiciare în curs de desfășurare și chiar este ceva destul de serios, dar el nu ştia despre ce este vorba. Ar fi vrut să ajute în această problemă, pentru că îl consideră pe Ion un domn bun și cinstit, dar nu știa ce ar fi putut face și doar spera că vor exista unii domni influenţi care vor fi de partea lui. Era sigur că aşa se va întâmpla și că totul se va sfârşi cu bine în cele din urmă, dar în acelaşi timp lucrurile nu arată deloc bine, și asta se poate vedea şi din starea de spirit a lui Ion însuși. Desigur, nu am dat prea mare importanță acestei conversații, și chiar am făcut tot posibilul pentru aţl linişti pe funcționarul băncii, era un om destul de simplu. I-am spus să nu vorbească cu nimeni despre asta, și cred că e doar un zvon, dar eu încă mai cred că ar fi bine dacă,  dragă tată, ai vedea despre ce este vorba data viitoare când îl vei vizita. Va fi ușor pentru dumneata să afli mai multe detalii și, dacă este într-adevăr necesar, să faci ceva pentru el prin marii și influenții oameni pe care îi cunoști. Dar dacă nu este necesar, și este ceea ce pare cel mai probabil, atunci cel puțin fiica ta va avea în curând ocazia să te îmbrățișeze și te așteaptă cu nerăbdare.” – E un copil bun,” spuse unchiul lui Ion când termină de citit, și îşi șterse câteva lacrimi.

Ion dădu din cap afirmativ. Din cauza diferitelor probleme pe care le-a avut de curând a uitat complet de Emilia, chiar şi de ziua ei, și povestea cu ciocolata era în mod clar inventată, pentru a nu fi certat el de mătuşa şi unchiul lui. Era foarte mişcat, și nici măcar biletele de teatru, pe care i le va trimite în mod regulat din acel moment, nu va suficient pentru a se recompensa în faţa ei, dar el chiar nu simţea acum că ar fi fost bine pentru el să o viziteze și să facă conversație cu o mică şcolariţă de optsprezece ani.

Ce ai de spus despre asta?” întrebă unchiul său, care uitase de toată graba şi entuziasmul lui cât timp citise scrisoarea, și părea să fie pe cale de a o reciti.

Da, unchiule„, spuse Ion, „este adevărat.

Adevărat!” strigă unchiul său. „Ce este adevărat? Cum poate fi aceasta adevărată? Ce fel de proces este? Nu e un proces penal, sper?

” E un proces penal,” răspunse Ion.

Și tu stai linistit aici în timp ce ai un proces penal pe cap?„, strigă unchiul său, încă mai tare.

Cu cât sunt mai calm, cu atât mai bine va fi pentru mine„, declară Ion cu o voce obosită, „nu trebuie să îţi faci griji.

Cum să nu mă îngrijorez?!” strigă unchiul său, „Ioane, dragul meu, gândeşte-te la familia ta, la bunul nostru renume! Până acum, ai fost mereu mândria noastră, nu deveni acum rușinea noastră. Nu-mi place cum te comporți,” spuse el, privindu-l pe Ion dintr-o parte, „nu așa se comportă un om nevinovat atunci când este acuzat de ceva, nu dacă mai are o fărâmă de putere în el. Spune-mi despre ce este vorba, astfel încât să te pot ajuta. Este ceva care are legătură cu banca, nu?

Nu„, spuse Ion ridicându-se, „iar dumneata vorbești prea tare, unchiule, mă aștept ca vreunul din funcţionari să asculte la ușă și mi se pare destul de neplăcut. Este mai bine să mergem în altă parte, atunci pot să răspund la toate întrebările dumitale, în măsura în care pot. Și știu foarte bine că trebuie să țin seama de familie în tot ceea ce fac.

Cu siguranță aşa să faci!” strigă unchiul său, „Ai dreptate. Acum să plecăm, Ioane, grăbește-te!

Mai sunt câteva documente care trebuie să le pregătesc„, declară Ion, și, folosind interfonul, chemă pe adjunctul său, care intră câteva momente mai târziu.

Unchiul lui Ion, încă supărat și excitat, gesticulă cu mâna pentru a arăta că Ion îl chemase, chiar dacă nu era nevoie de asta. Ion stătea în fața biroului și îi explică tânărului, care asculta calm și atent, ce trebuie să facă în absența sa, vorbind cu o voce calmă și folosindu-se de diverse documente. Prezența unchiului lui Ion în timpul ăsta era destul de deranjantă,. el nu asculta ce se discuta, dar la început rămăsese acolo cu ochii larg deschiși și muşcându-şi nervos buzele. Apoi începuse să meargă în sus și în jos prin cameră, oprindu-se când şi când la fereastră, sau în fața unei picturi, de fiecare dat cu diferite exclamații, precum, „Asta este total de neînțeles pentru mine!” sau „Acum spune-mi, cum ar trebui să procedez?!” Tânărul se făcea că nu observă nimic din toate acestea și ascultă instrucțiunile lui Ion până la capăt, îşi luă câteva note, salută aplecându-se pe Ion și pe unchiul său și apoi părăsi biroul. Unchiul lui Ion se întorsese cu spatele la el și se uita pe fereastră, aranjând perdele cu mâinile întinse. Abia se închise ușa când el strigă,

În sfârșit! Acum că ai terminat cu ăsta putem pleca!” Odată ajunşi în sala din față a băncii, unde mai mulți funcţionari stăteau în picioare și unde, chiar atunci, directorul adjunct trecea pe acolo, lui Ion îi fu imposibil să îl oprească pe unchiul său să continuie cu întrebările despre proces. „Acum, Ioane„, începu el, abia băgând în seamă saluturile celor pe lângă care treceau, „spune-mi totul despre acest caz. Ce fel de proces este?

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *