Arbitrul determinat în mod postmodernist între fapt şi posibilitate

Petru Ababii

Email: petruababii47@gmail.com

s. Bolohani, r. Orhei, Republica Moldova

The arbiter determined postmodernist between fact and possibility

In this material I submit to an in-depth investigation of Claudiu Baciu’s article „Free will between fact and possibility”, in which he treats the relationship that exists between fact and possibility and its role on the leban, the choice by the human individual, of his decisions related to his practical behavior. I analyze the correctness of his ideas and concepts that seek to explain the mechanisms that influence the determination of man’s will to act in one way or another and its connection with conscious and unconscious inner mental processes as principles based on which decisions configure the role of the free arbiter to promote and realize them whose product and consumer he is. In this sense, based on the conclusions taken after subjecting them to sustained critical thinking, I deduced the false interpretation in the postmodernist style of ideas and concepts, in fact, of the same nature in the author’s adjudication of incorrect decisions based on a sophisticated interpretation.

 

Claudiu Baciu afirmă că „mulţi neurologi susţin astăzi, că cercetările lor demonstrează faptul că creierul uman ştie la nivel inconştient şi cu ceva vreme înainte, ceea ce voi face ulterior ca urmare a unei decizii conştiente şi că, prin urmare liberul arbitru este doar o iluzie”. ¹ Dacă am gândi în acest fel şi am crede drept adevărate concluziile neurologilor, atnci am trebui să credem că omului nici nu-i trebuie conştiinţă (conştientizare), pentru că deciziile sale reflectate din exercitarea experienţei  practice sunt deja cunoscute înaintea conştientizării lor.   Dacă ar fi cu certitudine aşa, atunci ce ne facem cu conştiinţa care totuşi se are pe sine prin conştientizarea ei ca o prezenţă?  De către ce este ştiută decizia luată anterior de inconştient (de inconştiinţă) sau totuşi de conştient , pentru că dacă nu am conştientiza inconştientul ca atare, atunci nu am fi ştiut nici de existenţa sa, nefiind în stare nici  să-l determinăm drept ceea ce este? Aşadar,  deci cum acest lucru este imposibil cerificarea inconştientului ca atare se face prin conştient, căci doar inconştientul nu se poate aprecia singur pe sine prin prestaţia sa de inconştiinţă, ci numai prin conştient. Prin urmare inconştientul este, de fapt, tot conştient, însă de o factură cu foarte puţină pregnanţă în memorie din care cază este crezut inexistent şi nerelevant.

¹ Claudiu Baciu, „Liberul arbitru între fapt şi posibilitate”, „ Revista de filosofie”. Tomul IXX, nr. 3, p. 2, Bucureşti, 2023.

Deducţia neurologilor cum că decizia este ştiută anterior conştientizării ei ca atare nu este altceva decât interpretarea greşită a rezultatelor cercetărilor lor experimentale, căci, de fapt, rezultatele acestora au reprezentat înregistarea conştientului (conştientizării) deciziilor şi nu a inconştientului lor, adică a necunoaşterii acestora, dar neândeajuns exprimate şi înregistrate în gradul lor cel mai accentuat, astfel încât să fie interpretate corect. Este greu de crezut că neurologii  au putut înregistra un  proces extrem de intim şi adânc în fazele sale incipiente, încât să poată fi pe deplin şi corect înregistrat de către experimente făcute cu nişte mijloace tehnice totuși nu atât dc complexe, sensibile şi perfecte în stare să înregistreze nişte faze incipiente ale lui, astfel ca să dea înregistrării nişte criterii de diferenţiere care să-i ofere  experimentatorilor posibilitatea de a lua decizii corecte în aprecierea lor, din care cauză rezultatele obţinute au fost apreciate în stare să  confirme, că, într-adevăr, deciziile ar fi venit din inconştient. Deci, ceea ce este interpretat ca inconştient din care chipurile ar veni decizia anterior conştientizării ei este, de fapt, un început firav de conştientizare a ei produs de conştient astfel pe el certificându-l. Decizia la început este atât de incertă încât ea nu poate fi înregistrată experimental, în schimb  este înregistrată de conştiinţa umană, identificându-se cu ea, din care cauză  la început este încă neconcludentă, omul fiind încă nehotărât, decizia fiind considerată fals a veni din inconştient (conştient, de fapt, dar care nu poate fi înregistrat de experiment prin mijloacele tehnice folosite actual).

Deci, alegerea deciziei nu poate fi alta decât conştientă.  Ceea ce putem substitui liberii alegeri este tocmai această stare de început de conştientizare a procesului pe care tehnologia actuală nu o poate înregistra, ea fiind înţeleasă ca inconştient din care cauză există falsa iluzie, că decizia vine înaintea conştientizării ei. Procesul conştientizării depline a deciziei este complexă şi de o oarecare durată. Tocmai această nehotărâre iniţială implică alegerea liberă a mai multor variante.  Astfel se explică incertitudinea deciziei până se ia hotărârea definitivă. La constituirea acestei stări de început categorisită fals ca fiind inconştientul, participă mecanismul elaborării liberii alegeri (liberului arbitru) declanşat iniţial în mintea omului şi finalizat cu decizia concretă definitivă, mecanism ce include în el participarea a unei sume de elemente de tip ontologic, depozitate în creierul uman ca concepte şi idei de-a lungul evoluţiei experienţelor de viaţă a fiinţei umane, elemente care participă la alegerea decesivă din multitudinea de variante pe care le oferă starea de început de conştientizare a acestui proces, ce determină ceea ce numim gândire şi logică umană.  Deci, finalizarea alegerii libere a variantei decisive va depinde de dominanta ideilor definitorii determinate toate de conceptele ontologic precipitate în memoria neurogenă  care va determina ideea  finalizată  ce va alege varianta dorită.

Prin urmare nu există nici un liber arbitru arbitrar introdus, ci unul ordonat şi programat de această dominantă care determină procesul de analiză şi sinteză a datelor precipitate de conceptele evoluţiei ontologice şi acumulare de experienţă pragmatică convertită subiectiv-obiectiv de creirul uman şi dezlegată în alegerea deciziei finale.  Iată de ce atunci când trebuie să alegem dintr-un  tricou roşu şi unul verde o vom face pe deplin conştient de la început până la capăt modelată gradual – conştiinţă bazată pe experienţa de viaţă căpătată de amprentele memorizate conştient de creier ale reflecţiilor subiectiv-obiecive venite din lumea reală pe parcursul întregii sale evoluţii ontologice în timp şi nicidecum pe ceva inconştient depozitat de el. Atare determinare interioară subiectiv-obiectivă a complexităţii mecanismelor implicate în actul gândirii  se numeşte conştiinţă.   În concluzie deci, putem spune că liberul arbitru, de fapt, nu este liber, ci bine determinat şi programat de conştientul ordonat şi programat univoc de ceea ce oferă dominanta ce constituie conceptul şi ideea finală realizată în ideea variantei alese decizional.

Ceea ce omul prestabileşte a se întâmpla nu vine din inconştientul fals înţeles, dar din percepţia conştientă a aşa zisului inconştient căpătată  ca decizie ce are la baza ei ontologică  potenţialul memorizat al experienţei  practice şi gnostice a individului uman, care este aşa numita intuiţie şi crezută a fi inconştient. Toate acestea contribuie în definitiv la luarea deciziei dorite.  Eficacitatea practică a hotărârilor luate conştient va depinde, aşadar, de capacitatea de analiză şi sinteză a creierului uman, capacitate care se numeşte gândire critcă ce produce în final logica şi intelectul omului. Ori atunci când omul decide să parieze, de pildă, pe un număr de loterie anumit pentru a câştiga ,el o face în urma alegerii clare şi concrete întemeiată în urma unei analize conştiente bazată pe o gândire critică a datelor experienţei . Prin urmare ceea ce ne oferă memoria ontologică o parte din ea crezută inconştientă este, de fapt, o memorie conştientă integral altfel nici n-am şti de ea, deoarece n-ar fi conştientă prin conştiinţă şi datorită conştiinţei fiind ca atare determinată.

Din acest punct de vedere riscul corectitudinii sau necorectitudinii deciziei luate nicidecum nu este întotdeauna implicat  în aceeaşi măsură în orice decizie luată şi dacă privim din punctul de vedere al riscului, prin urmare nu „orice acţiune are şanse egale de creştere sau scădere” , dar numai acelea care au o determinare distinctă dictată de dominanta experienţei practice şi gnostice.  Pe când autorul crede „că riscul este întotdeauna implicat în aceeaşi măsură în orice decizie”şi „orice acţiune are şanse egale de creştere sau scădere”.²  Riscul de creştere sau scădere nu va avea, aşadar, şanse în aceeaşi măsură, dar va depinde explicit de potenţialul ontogenetic al experienţei de viaţă pe care îl menţine un om sau altul, precum şi de capacitatea de înmagazinare a rezultatelor analizelor şi sintezei  deducţiilor logice ale acestora. Vor fi câştigători acei oameni la care aceste capacităţi sunt mai mari şi vor fi în pierdere mai des acei la care aceste capacităţi sunt mai mici.

Claudiu Baciu susţine că: „Nu există grade de risc anterior unei acţiuni deoarece nicio acţiune nu se poate repeta”.³ Ba există „grade de risc  anterior oricărei acţiuni”, deoarece gradul de risc rezultă din gradul mărimii potenţialului ontologic al experienţei de viaţă şi de cunoaştere a individului uman (vezi mai sus) înainte ca acesta să purceadă la acţiune , pentru că  din acest potenţial el îşi extrage decizia mai bună sau mai rea, dependentă în totalitate de gradul diferit al mărimii  potenţialului de eficientizare a vieţii. Autorul susţine următoarele: „Cei care se urcă într-un avion care urmează să se prăbuşească oricum au iniţial aceleași şanse de a ajunge teferi la destinaţie precum cei care intră într-un avion care ajunge fără probleme la destinaţie”.⁴  Care iniţial cel al şanselor care nu ar depinde de nici o cauză ce ar pune ca ele să se realizeze sau inţialul când această cauză care face şansa să devină dependentă de circumstanţe una dintre care este însăşi această cauză? Prin urmare care ar fi, de fapt, şansa adevărată dintre cele două? Pe prima variantă  a şansei nici n-o putem lua în consideraţie, pentru că ea nu se are ca atare, deoarece pentru ca  să devină o şansă ea trebuie să fie determinată de o cauză care s-o pună în valoare, altfel ea îşi pierde orice concept ideinic ce ar putea determina ceva.

Cu alte cuvinte dacă nu există cauza care s-o pună în valoare nu există nici şansă. Prin urmare nu poate fi vorba despre această şansă iniţială, deoarece iniţialul ei o anulează astfel anulându-se  singură pe sine. Iată de ce poate fi vorba numai despre cea de-a doua variantă, adică despre şansa care poate fi pusă în valoare de o cauză concretă şi de inţialul ei,  ce se identifică cu începutul punerii în practică a şansei, adică cu iniţialul iniţialului ei.

² Ibidem.

³ Ibidem.

4. Ibidem.

Pe când reieşind din semnificaţia afirmaţiei de mai sus a autorului, el o are în vedere pe prima variantă aceea care nu depinde de nici o cauză ce ar pune-o în realizare, şansă şi iniţial care, de fapt, nu pot exista (vezi mai sus).  Deci iniţialul şansei realizate coincide cu iniţialul deciziei conştentizate  crezută fals drept inconştient (vezi mai sus).   În acest caz C. Baciu dă dovadă din nou de o frântură de logică ce-şi află originea continuată aici din considerentele susţinute de el în enunţurile aduse  în evidenţă şi analizate mai sus.  Însă care să fie logica semnificaţiei totuşi a însăşi afirmaţiei sale dezbătută aici în sensul şi înțelesul pe care i-o dă singur?

Chiar dacă iniţial cei  care  vor urca într-un avion o vor face obligatoriu, căci oricum avionul urmează să se prăbuşească, nicidecum nu se vor afla în aceeaşi situaţie cu cei care se vor urca într-un avion care va ajunge fără probleme la destinaţie după cum crede el. Autorul recurge la această concluzie, din consideraţia că oricare ar fi fost ales avionul iniţal ar fi avut aceleaşi şanse de a supraveţui, inţialul fiind considerat a fi scos de sub orice influență determinată de această şansă (de felul ei), adică de chiar iniţialul ei (vezi mai sus). Autorul face atare gafă,  deoarece  consideră că acest iniţial (şansă iniţială) ar exista cu adevărat, pe când ea nu poate exista şi nici nu există (vezi mai sus).

Deci dacă ea totuşi nu există, atunci nicidecum cei care vor urca în avionul care urmează să se prăbuşeacsă nu vor avea aceeaşi şansă de a ajunge teferi la destinaţie asemenea călătorilor care se vor urca într-un avion fără probleme. În schimb pentru C. Baciu această şansă există iniţial pentru ambele categorii de călători cu cele două avioane în care vor urca.  Astfel primii obligatoriu se vor pierde iar cei de-ai doilea obligatoriu se vor salva. Considerând că au iniţial aceleaşi şanse de a ajunge la destinaţie teferi, el se contrazice, susţinând în continuarea afirmaţiei sale că: „Cu toate acestea primii nu vor ajunge niciodată la destinaţie”⁵. Care să fie opinia corectă a autorului aceea că toţi călătorii indiferent ce avion vor lua vor ajunge teferi la destinaţie sau totuşi numai cei care se vor urca în avionul fără probleme? Această contradicţie se produce, pentru că autorul interpretează greşit semnificaţia şansei iniţiale şi a însăşi noţiunii de iniţial. Însăşi dovada faptului că el o interpretează incorect este apariţia în enunţul său a acestei  contradicţii de semnificaţie a înţelesului general al afirmaţiei, contradicție pe care nici el n-o poate explica.

5. Ibidem.

În altă parte C. Baciu susţine următorele: „Ne ajută oare să ştim că creierul nostru a decis deja ce vom face într-o anumită situaţie? Desigur că nu. Trebuie să luăm decizii în mod conştient”.⁶  Însăşi faptul că deciziile creierului luate anterior nu ne ajută considerate a fi astfel denotă rătăcirea autorului, care nu-şi poate explica de ce totuşi se întâmplă ceea ce afirmă? Faptul are loc pentru că ceea ce este considerat a veni din inconştient este, de fapt, venit din conştient (vezi mai sus) nu că nu ne ajută, ci dimpotrivă ne ajută, deoarece deciziile sunt conştiente şi nu inconştiente (vezi mi sus) şi oricum se vor realiza  în practică benefice sau malefice, ele sunt produsul conştientului  altfel nu pot fi nicidecum. Căci nu toate pot să se finalizeze cu sens negativ aşa cum nu toate pot să se termine cu sens pozitiv. Caracterul implementărilor lor în practică va depinde exclusiv de capacitatea raţională ontologic determinată de exsperienţă, informaţiile cărora sunt depozitate şi memorizate de creierul uman . Deci oricum am acţiona  vom rezolva acţiunea întotdeauna în mod conştient.

1. Baciu consideră că: „Nu putem trăi niciodată faptul comenzii directe pe care creierul ne-o transmite de a ne pune tricoul roşu mai degrabă decât cel verde. În schimb trăim impulsul sau preferinţa pentru tricoul roşu faţă de cel verde”.⁷ Nicidecum. Întotdeauna „trăim faptul comenzii directe pe care creierul ne-o trimite de a ne pune tricoul roşu mai degrabă decât cel verde”, pentru că faptul comenzii este însăşi preferinţa pentru tricoul roşu, deoarece şi preferinţa este conştientizată şi se identifică cu conştientul „faptului comenzii”creierului, pentru că preferinţa de la comanda creierului vine, fiind în totalitate determinată de acesta. Iar în cazul de faţă alegerea culorii roşii este dictată de experienţa pe care omul a căpătat-o în timpul vieţii sale când el s-a întâlnit cu această culoare şi s-a simţit agreabil cu sesizarea ei şi atras de ea, din care cauză aceasta este dominantă în percepţia sa şi conştientizată ca atare, fiind adusă în prim planul ei.

Prin urmare  decizia de a prefera culoarea roşie va fi mult mai frecventă decât decizia de a prefera culoarea verde. Nehotărâţii până la urmă se vor decide fiind ghidaţi de ceea ce va prevala în conştiinţa determinată ontologic de prestaţia gnostică a creierului lor.

⁶ Ibidem.

⁷ Ibidem.

 

Autoul crede că „Acest exemplu de a te baza pe inpulsurile despre care credem că ar traduce decizia creerului nostru nu este o soluţie. Impulsurile sunt momentane şi aşa după cum oamenii o ştiu de milenii ele nu sunt de încredere”⁸ Cum să nu fie o soluiţie dacă oricum am decide o facem într-un anumit fel, acesta fiind şi soluţia însăşi. Am luiat o decizie^. pozitivă sau negativă soluţia va fi şi ea una pozitivă sau negativă, pentru că ele vin de undeva ca ceva şi nu reprezintă un nimic,  manifestându-se ca atare ca natură a lor existentă din natura intelectului uman. Deci, prin urmare, deciziile şi soluţiile nu poartă un caracter momentan, dar continui (permanent), fiind rezultatele concomitente cu concomitenţa proceselor cognitiv-decizionale ale creierului uman.

Iată o altă confuzie logică a autorului: „ Relaţia noastră cu creierul nostru oricât de complexă nu implică mesaje directe. Nu poţi vorbi cu creierul tău sau să-l asculţi. Creierul tău este la fel de departe de mintea ta ca oricare stea din un ivers”.⁹  Această relaţie este atât de complexă încât nu poate implica mesaje directe? Dar ce oare  putem aştepta astfel de mesaje directe mai degrabă dintr-o relaţie necomplexă (simplă) cu creierul   sau totuşi mai degrabă dintr-o relaţie complexă cu mult mai multe opțiuni de a primi aceste mesaje?  Apoi cum nu implică mesaje directe de la creierul nostru dacă sunt produse directe ale creierului şi ca relaţie şi ca comunicare , relaţia având loc tocmai prin aceste mesaje directe cu legături directe? Altfel  spus creierul se ascultă şi vorbeşte cu sine însuşi într-un monolog între sine şi ca sine al cărui protagonist este însuşi individul uman, deoarece protagoniştii creierului  nostru suntem noi şi noi  înşine ne întruchipăm creierul. În acest fel omul se ascultă pe sine însuşi ca în sine şi de el însuşi ca sine, luând decizii şi acţionând potrivit lor într-un anumit fel oricare ar fi acesta.

            De aceea în acest fel  creierul nu este „la fel de departe de mintea noastră ca orice stea in univers” , dar este încifrat în sine în mod endogen cu mintea noastră  simultan cu devenirea  lor evolutivă.  Iar universul care este în acest caz fiinţa umană este universul însăşi  al  creierului şi minții ei. De aceea omul trăieşte direct ca producător dar şi ca consumator al minţii sale indiferent în ce mod are loc acest proces. Pe când în pofida oricărei logici autorul consideră că „… nu putem trăi în mod direct în care aceste lucruri dau naştere minţii noastre”. ¹⁰  

⁸ Ibidem.

⁹ Ibidem.

¹⁰ Ibidem, p. 3.

           

O altă fractură de logică autorul o comite în  următoarea afirmaţie: „ Dacă am trebui să vorbim, dar din interiorul  minţii conştiente , am putea spune tot atât de bine că un creier sau un cazan sunt ceea ce o produc deoarece nici în unul dintre aceste cazuri nu putem trăi în mod direct modul în care acele lucruri dau naştere minţii noastre”.¹¹

Oare nu putem, întradevăr, trăi în mod direct modul în care lucrurile dau naştere minţii noastre, dacă însăşi a putea „ spune tot atât de bine că un creier sau un cazan sunt ceea ce o produc” este trăirea modalităţii (procesului) prin care creierul sau cazanul sunt ceea ce o produc [produc mintea],  dacă ele dau naştere minţii prin elementele acestea, născându-se astfel şi determinându-se reciproc, în acest fel alcătuind acest  proces al  devenirii ei?  Ori trăirile astfel generate sunt determinate de conţinutul  minţii conştiente, toate petrecându-se concomitent printr-o reciprocitate conlucrativă sinergică. În schimb autorul separă elementele conştiente care produc trăirea (mintea) de produsul conlucrării lor, adică  de însăşi această trăire.

1. Baciu gândeşte asemenea lui Kant care făcea critica raţiunii pure cu o raţiune impură proprie, utilizând uneltele impure ale acesteia, adică cunoştea lumea în mod impur, crezând că şi cunoaşterea sa era pură (adevărată în cunoaştere) şi esenţială, astfel  mimând-o fără elementele generatoare venite din realitatea înconjurătoare şi reflectate de capacităţile sale de reflecţie şi înregistare a conceptelor intelectuale astfel apărute, făcând din ea două realităţi paralele, fără nicio legătură de reciprocitate – una pură şi alta impură.  La fel şi C. Baciu descoperă o realitate a lucrurilor supuse analizei crezută esenţială (adevărată) cu o gândire şi o logică cu un caracter interpretativ pregnant, care îl şi induce în eroare şi fals. În viziunea ideilor sale am putea spune, că C. Baciu  gândeşte o lume cu o logică care nu-i aparţine şi care nu implică nici o legătură directă cu propriul său creier. Din această cauză interpretarea este sofisticată iar logica sa este fracturată. Cele mai mari neajunsuri ale lumii contemporane  este aceea că ea continuă să gândească asemenea lui  Kant şi a lui Heidegger. De aici i se trag toate viciile. Se întâmplă atare  fenomen, pentru că omenirea încă nu a acumulat în depozitul său neurologic îndeajunsă experienţă practică şi mentală (intelectuală) astfel încât gândirea ei să aleagă deciziile corecte, care fiind implementate în practică să-i dezlege dilema căreia lumea nu-i poate explica originea (vezi mai sus).

 

¹¹ Ibidem.

Aceste caracteristici sunt proprii perioadei postmoderniste a evoluţiei cunoaşterii umane care va dura încă cel puţin trei, patru sute de ani de acumulare a experienţei gnostice şi practice a parcursului ei prin istorie.¹² Nu este întâmplător faptul, că discursul filosofic în toată această perioadă se caracterizează şi se va caracteriza încă mult timp printr-o interpretare repetată de fiecare dată la fal ale diferitelor aspecte atribuite cunoaşterii în general a activităţilor practice de toate tipurile ale omului – un fel de circuit închis  al gândirii filosofice fără aproape nici o posibilitate de al părăsi.  Oricât de ineficient ar părea a fi acest circuit ,  el, totuşi, este o modalitate de a găsi adevărul la scară generală, adică de a găsi o modalitate de ieşire din criză şi de rezolvare a ei, fiind numai o verigă particulară a complexităţii generale a procesului de purificare şi descifrare a filosofiei gnostice de abordare a fenomenului transcendental postmodernist de modelare a lumii. ¹³    Nu mă voi reţine aici la examinarea celorlalte postulate şi interpretări în abuz postmodernist întrebuinţate de autor pentru a le elucida,  care caută să explice toate ideile implicate în examinarea conţinutului temei pe care o abordează, pentru că toate poartă pecetea acestor interpretări excedentare  ale adevăratelor idei ce l-ar fi putut ajuta în acest sens, adică în descifrarea corectă a lor.  Aşa cum Kant s-a stăruit să critice raţiunea  pură cu rațiunea sa impură, la fel şi  C. Baciu a supus produsul minţii sale logica ca fapt şi posibilitate de a lua decizii şi  atitudine faţă de conceptele şi ideile tematicii abordate şi supusă analitic unei interpretări de tip postmodernist, acţionând ca un liber arbitru determinat în demersul său de logica sa cu comportament şi ea de liber arbitru,   astfel încât discursul său filosofic să  deruteze  cu conţinut şi sens în sofismul raţiunii impure caracteristică  epocii postmoderniste pe care o traversează şi filolosofia în general şi discursul filosofic concret în particular. Autorul, deci este în articolul său atât producător concret al discursului său postmodernist ca fapt, dar şi consumator al lui ca posibilitate cu caracter postmodernist.  În calitate de fapt şi posibilitate autorul ca factor singular este angajat pe deplin în derularea acestui mare fenomen general care este postmodernismul cu impact total în toate sferele de activitate umană inclusiv în şi în aceea a filosofiei.  Toate investigațiile filosofice actuale abundă de discursuri postmoderniste, neaducând aproape nimic substanţial nou la complexul proces de  cunoaştere în adevăr a lumi.

¹² Petru Ababii, „Transmulticulturalismul monoteist sau transcendenţă şi creştinissm”, Chişinău, 2008.

¹³ Ibidem.

Unul din epizoadele istorice cel de vârf de lance al epocii postmoderniste în derulare  care ţine de securitatea şi pacea internaţională şi prin care îşi exprimă în definitiv frustrările, nemulţumirile, interesele egoiste, conflictele paşnice nerezolvate, lipsa toleranţei, solidarităţii  şi atitudinii morale are loc  în prezent în faţa întregii lumi – acel al tragediei israeliano-palestiniene implicit ruso-ucrainene. Tragedia israeliano -palestiniană are o cauză iniţială concretă cu o istorie care a făcut din timpul ei o dilemă autorii căreia nu o pot dezlega nici astăzi împreună cu comunitatea internaţională, pentru că au cultivat-o şi amplificat-o împreună printr-o atitudine părtinitoare cu jumătăţi de măsură egoistă, unilaterală cu devieri grave de la principiile dreptului internaţional şi cel moral. Consecinţele le vedem astăzi. A venit timpul ca comunitatea internaţională să tragă concluziile de rigoare.   Însă necătând la aceste epizoade  critice şi tragice ele sunt totuşi cu un impact modelator puternic   în măsura în care aduc un aport pe măsură la îmbogăţirea experienţei gnostice şi practice istorice în sens de rezolvare a dilemei postmoderniste prin autosuspendarea treptată pe parcursul timpului şi înlocuire a lor de adevărate principii şi metodologii capabile să caute şi să descopere dedesubturile esenţiale ale rolului omului asupra propriei prestaţii în raport cu sine dar şi cu lumea din jur. În acest fel discursurile postmoderniste în filosofie reprezintă un mecanism,  care perfecţionându-se în timp, timpul epocii postmoderniste şi îmbogăţindu-se pe parcursul lui prin acumulare de valori esenţiale reformatoare va avea până la urmă un impact  benefic în stare să rezolve dilema fenomenului postmodernist dar nu să-l închidă. Însă pentru acest lucru este nevoie de parcurs un timp îndelungat şi anevoios de desăvârşire şi curăţire de deşeuri mentale a raţiunii umane în stare să facă din gândirea critică oricare ar fi ea o gândire critică adevărată şi profundă  care să stea la temelia unei logici umane salvatoare.

 

© 2023 Petru Ababii. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorului