Camera chinezească

Argumentul camerei chinezești susține că un computer digital care execută un program nu poate avea o „minte”, „înțelegere” sau „conștiință”, indiferent de cât de inteligent sau de uman poate fi făcut programul să se comporte pe computer. Argumentul a fost prezentat de filozoful John Searle în lucrarea sa, „Minds, Brains, and Programs”, publicată în Behavioral and Brain Sciences în 1980. Argumente similare au fost prezentate de Gottfried Leibniz (1714), Anatoly Dneprov (1961), Lawrence Davis ( 1974) și Ned Block (1978). Versiunea lui Searle a fost discutată pe larg în anii de atunci. Piesa centrală a argumentului lui Searle este un experiment de gândire cunoscut sub numele de Camera Chinezească.

Argumentul este îndreptat împotriva pozițiilor filozofice ale funcționalismului și computaționalismului care susțin că mintea poate fi privită ca un sistem de procesare a informațiilor care operează pe simboluri formale, și că simularea unei stări mentale date este suficientă pentru prezența acesteia. Mai exact, argumentul este destinat să infirme o poziție pe care Searle o numește IA puternică: „Computerul programat corespunzător, cu intrările și ieșirile potrivite, ar avea astfel o minte exact în același sens în care ființele umane au minte.”

Deși a fost prezentat inițial ca reacție la declarațiile cercetătorilor de inteligență artificială (IA), nu este un argument împotriva obiectivelor cercetării mainstream IA, deoarece nu arată o limită în cantitatea de comportament „inteligent” pe care o poate afișa o mașină. Argumentul se aplică numai computerelor digitale care rulează programe și nu se aplică mașinilor în general.

Experimentul de gândire al camerei chinezești

Experimentul de gândire al lui Searle începe cu această premisă ipotetică: să presupunem că cercetarea inteligenței artificiale a reușit să construiască un computer care se comportă ca și cum ar înțelege limba chineză. Preia caractere chinezești ca intrare și, urmând instrucțiunile unui program de calculator, produce alte caractere chinezești, pe care le prezintă ca ieșire. Să presupunem, spune Searle, că acest computer își îndeplinește sarcina atât de convingător încât trece confortabil testul Turing: convinge un vorbitor uman de chineză că programul este el însuși un vorbitor uman de chineză. La toate întrebările pe care persoana le pune, oferă răspunsuri adecvate, astfel încât orice vorbitor de chineză ar fi convins că vorbește cu o altă ființă umană vorbitoare de chineză.

Întrebarea la care Searle vrea să răspundă este aceasta: mașina „înțelege” literalmente chineza? Sau doar simulează capacitatea de a înțelege limba chineză? Searle numește prima poziție „IA puternică” și pe cea din urmă „IA slabă”.

Searle presupune apoi că se află într-o cameră închisă și are o carte cu o versiune în limba engleză a programului de calculator, împreună cu suficiente hârtii, creioane, radiere și dulapuri. Searle ar putea primi caractere chinezești printr-un fantă din ușă, să le proceseze conform instrucțiunilor programului și să producă caractere chinezești ca rezultat, fără a înțelege conținutul scrisului chinezesc. Dacă computerul ar fi trecut testul Turing în acest fel, rezultă, spune Searle, că și el ar face acest lucru, pur și simplu rulând programul manual.

Searle afirmă că nu există nicio diferență esențială între rolurile computerului și ale lui în experiment. Fiecare urmează pur și simplu un program, pas cu pas, producând un comportament care este apoi interpretat de utilizator ca demonstrând o conversație inteligentă. Cu toate acestea, Searle însuși nu ar putea înțelege conversația. („Nu vorbesc un cuvânt în chineză” subliniază el.) Prin urmare, susține el, rezultă că nici computerul nu ar putea înțelege conversația.

Searle susține că, fără „înțelegere” (sau „intenționalitate”), nu putem descrie ceea ce face mașina ca „gândire” și, din moment ce nu gândește, nu are o „minte” în sensul normal al cuvantul. Prin urmare, el ajunge la concluzia că ipoteza „IA puternică” este falsă.

(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)