Întrebarea este, ce și dacă Newton a învățat din corespondența lui cu Hooke din 1679? Jurnalul timpuriu al lui Newton, cartea „Waste„, indică faptul că prin 1664 el analiza deja mișcarea circulară uniformă prin acțiunea unei secvențe de impulsuri pe un corp în mișcare îndreptate către centrul orbitei circulare. Prin urmare, este incorect să afirmăm, așa cum au făcut mai mulți istorici ai științei, că Newton învățase această abordare a mișcării orbitale de la Hooke. Dar este surprinzător faptul că, în scrisoarea lui către Hooke din 28 noiembrie, Newton a susținut că nu știa că Hooke avea viziuni similare asupra mișcării orbitale, deoarece Newton citise monografia lui Hooke din 1674.
În memoriul său, Hooke a reamintit că în scrisoarea sa de răspuns el i-a reamintit lui Newton că „aș putea adăuga multe alte considerente care sunt în concordanță cu teoria mea a mișcărilor circulare compuse dintr-o mișcare directă și una atractivă spre un centru”. În corespondența sa cu Halley din 1686 cu privire la ceea ce auzise despre revendicările prioritare ale lui Hooke, Newton s-a concentrat în principal pe descoperirea dependenței pătratelor inverse a forței gravitaționale, neglijând să menționeze formularea anterioară a lui Hooke privind principiile dinamicii orbitale și teoria gravitației universale.
Potrivit lui David Gregory, care l-a vizitat pe Newton la Cambridge în 1694, „am văzut un manuscris [scris] înainte de 1669 … în care sunt stabilite toate fundamentele filozofiei sale: gravitația Lunii la Pământ și a planetelor la Soare. Și, de fapt, toate acestea chiar și atunci sunt supuse calculului ….” Acest manuscris, care se găsește printre lucrările lui Newton, arată că, până în 1669, Newton mersese mai departe decât Hooke, redescoperind relația matematică pentru accelerația radială sau forța centrală în cazul unei mișcări circulare uniforme care fusese descoperită mai devreme de Huygens, dar care nu a fost publicată de el până în 1673, când a apărut pentru prima oară cartea sa Horologium Oscillatorium.
Newton a aplicat această relație la mișcarea planetară și, presupunând că a satisfăcut legea armonică a lui Kepler, a descoperit că „încercările de a se retrage de la Soare vor fi reciproce cu pătratele distanței de la Soare.” Newton a presupus că o astfel de dependență de distanță se aplică și forței care atrage Luna spre Pământ, pe care a încercat să o identifice cu forța gravitațională care acționează asupra corpurilor de pe suprafața pământului. Dar din cauza unei erori a valorii razei pământului pe care a folosit-o în calculele sale, el a fost indus în eroare în a gândi că o dependență a pătratelor inverse nu era exactă pentru gravitația terestră. De fapt, abia după ce și-a descoperit eroarea în jurul anului 1685, prin aplicarea valorii corecte a lui Piccard pentru raza pământului la calculul său anterior, el a demonstrat, printr-o remarcabilă realizare matematică, că această dependență este valabilă pentru suprafața oricărui corp sferic. Fără această dovadă, totuși, testul Lunii pentru universalitatea gravitației nu este valabil, deși, de obicei, acest lucru este uitat.
În corespondența sa din 1686 cu Halley, în care a respins acuzațiile că ar fi învățat despre dependența pătratelor inverse de la Hooke, Newton a remarcat că ”domnul Hooke, fără să știe ce am găsit din scrisorile sale, nu poate ști mai mult decât că proporția era duplicată quam proxime [aproximativ] la distanțe mari de la centru, și doar a ghicit-o pentru a fi atât de precis, și a ghicit greșit extinzând acea proporție până la chiar centrul …”
Sursa: Michael Nauenberg – Hooke’s and Newton’s Contributions to the Early Development of Orbital Dynamics and the Theory of Universal Gravitation
Lasă un răspuns