(O zvastică (sanscrită: „Este cel Bun”), creată prin rotația celor șapte stele ale Carul Mare și stelele Carului Mic în jurul stelei polare, în cele patru faze ale unei zile. Atât simbolul zvasticii cât și asterismele menționate sunt cunoscute încă din cele mai vechi timpuri și în multe culturi ale lumii ca reprezentând principiul absolut al realității, Dumnezeul Universului, în acțiunea sa de manifestare ca un vârtej în jurul Centrului.)
Absolutul, de asemenea reprezentat prin alte concepte precum Sursa, Izvorul sau Binele, Centrul, Monada sau Unul, Totul sau Întregul, Originea (Arche) sau Principiul sau Cauza Primordială, Sacrul sau Sfântul sau Celălalt Complet (Otto) , Ideea de Bine (Platon), Taina, Ultimul, Fundamentul sau Fundamentul Original, este conceptul unei realităţi necondiționate care transcende existenţa limitată, condiționată, de zi cu zi. Manifestarea Absolutului a fost descrisă ca Logos, Wyrd, Rta sau Ratio (din latină pentru „raţiune”).
Acesta este uneori folosit ca un termen alternativ pentru mai frecvent utilizatele expresii Dumnezeul Universului, Divinul sau Ființa Supremă („Ființa Maximă”), în special, dar nu prin mijloace exclusiv, pentru a-l exprima în declarații mai puțin personale și mai impersonale. Conceptul de Absolut poate sau nu (în funcție de doctrina specifică) să posede voință discretă, inteligență, conștientizare, sau un caracter personal. Uneori este conceput ca sursa prin care toată ființa emană. Acesta contrastează cu lucruri finite, considerate individual, și cunoscute colectiv ca relative. Acest lucru se reflectă în etimologia numelui lui latin absolūtus, care înseamnă „slăbite de la” sau „neatașat” (de la un dualism subiect-obiect).
Încercările de formulare conceptuală
Coincidentia oppositorum a lui Mircea Eliade
Experiența Absolutului, sau Sfântului, sau Misterului (din greacă, myein: „pentru a tăinui”, „pentru a ascunde”, „pentru a mușamaliza”) a misticilor, este definită de Mircea Eliade ca o coincidentia oppositorum (coincidența sau soluția tuturor contrariilor), care poate fi mai departe înţeleasă ca o „stare de întregire” sau „nostalgia pentru integralitatea primordială și fericire”.
Eliade definește Absolutul ca Fundamentul Divin, care întinează „toate posibilitățile de înțelegere rațională”, și poate fi doar „înţeles ca un mister sau paradox”.
Coincidentia oppositorum, în interpretarea lui Nicolaus Cusanus, nu trebuie să fie vpzută ca o sinteză a rațiunii. Acest lucru se datorează faptului că Sacrul este infinit, în timp ce rațiunea umană este limitată și pentru ea Sacrul rămâne un mister. Conform lui Eliade, acest „transcendental de neconceput” poate fi „exprimat de metafore contradictorii sau paradoxale” numai.
Coincidentia oppositorum poate servi la cel puțin aproximarea experienței Misterului sau Divinului, care nu se pretează în sine la o formulare conceptuală, conjunctura contrariilor conservând conținutul ambiguu sau inefabilă al experienței religioase, mistice.
Mysterium tremendum et fascinans al lui Rudolf Otto
Rudolf Otto descrie experiența Sfântului sau Celălalt Complet (Ganz Andere) ca un mysterium fascinans et tremendum (atât fascinant cât și groaznic sau de un mister înspăimântător). Aceasta corespunde stării lui Paul Tillich de „a fi cuprins de îngrijorarea finală” sau „consolare fără motiv” a lui Ignatius Loyola și Karl Rahner
Misterul este întotdeauna mediat; ceea ce este imediat în experiența lui este darul iubirii lui Dumnezeu, consolarea în termenii lui Rahner. Există un sens al coincidentia oppositorum, de asemenea, în „fascinarea și înfricoșarea” lui Otto.
„Sensul elementar” al lui Lonergan
În teoria lui Bernard Lonergan a conștiinței, Absolutul se explică prin noțiunea de „sens elementar”. Acest „sens” al Fundamentului nemijlocit este „elementar” în sensul că distincția între un subiect și un obiect nu a fost încă devoalată, nu există niciun obiect la care să se aştepte subiectul într-o astfel de întâlnire neprevăzută.
Acest sens elementar poate fi „pus într-un cadru conceptual”, dar conceptualizarea sau obiectivarea nu reproduc experiența originală. În termenii teoriei lui Lonergan experiența Absolutului este pre-predicativă, precede nivelul cognitiv al înţelegerii, judecăţii și deciziei conceptualizate. Este pre-rațională. Reflecția ulterioară pe baza experienței permite o obiectivare aproximativă a conținutul său, prin simboluri.
Traducere ;i adaptare din Wikipedia
Aeleden
De ce să nu fie un subiect al fizicii, căci ştiinţa trebuie să „atace” toate subiectele existenţei.
Cel mai nimerit pentru a denumi Absolutul este termenul de Fiinţă Supremă, adică ceea ce există la temelia lumii, cauza ultimă a lucrurilor. Dacă divizarea materiei merge la infinit, atunci entitatea ultimă este de domeniul neantului pur. Şi dacă lumea sensibilă evoluează (prin devenire) din neant, înseamnă că lucrurile (numite de noi fizice) nu sunt decât o altă formă de existenţă a neantului. Nu am aflat în acest fel ceva nou, căci Thoth Atlantul ştia asta de mult. El afirma: „Aminteşte-ţi, omule, că tot ceea ce există e doar o altă formă a ceea ce nu există”. Cum să înţelegem acest lucru? Poate fi lumea fizică o iluzie? În acest caz cel mai important „element” din univers este „conştiinţa”, care face posibilă reflectarea acestei iluzii în subiectul cunoscător.
Oricum am face Absolutul scapă cercetării ştiinţifice şi apare paradoxal în lumina raţiunii, bazată pe logică şi matematică. De aceea consider că Absolutul este un concept specific religiei, care se ocupă de lucrurile veşnice. Ştiinţa poate spune ceva despre obiect doar atunci când poate face prospecţiuni asupra lui, folosind diferiţi purtători informatici. Când obiectul cercetării este infinit de subtil (ca spaţiul inefabil şi Absolut) ştiinţa nu mai poate spune nimic. De aici încolo începe zona religiei. Căci deşii inefabil şi ne-creat, Absolutul este realitate, chiar realitatea supremă. Însăşi Newton afirma, într-o scrisoare către Bentley, că divinul nu poate fi exclus din teoria sa mecanică. El arăta că „…gravitaţia poate pune planetele în mişcare, dar fără puterea divină nu ar putea niciodată să le pună în acea mişcare circulară pe care o descriu în jurul Soarelui; de aceea, din acest motiv şi din altele, sunt constrâns să atribui structura acestui sistem unui agent înzestrat cu inteligenţă”. Newton era chiar religios, cercetând sistemele iniţiatice.
Din experienţe sfinţilor ştim că acest Absolut, identificat cu Fiinţa Supremă sau Dumnezeu, a creat totul, este Inteligent, are voinţă proprie şi ne vorbeşte prin intermediul sfinţilor , care ajung la forme pure de conştiinţă (conştiinţă modificată prin metode specifice, rugăciune, meditaţie, trezvie).
Şi tot omul a avut în viaţă experienţe care nu pot fi explicate fizic, ci numai în ideea că există un „ceva”, care guvernează lucrurile şi evenimentele, existând dincolo de spaţiul şi timpul lumii fizice.
Personal, toată viaţa am fost urmărit de numărul 56. Ca şi cum cineva nevăzut mi-l scotea în cale la tot pasul. Spre exemplu: am cumpărat o cartelă telefonică şi ultimile 2 cifre sunt 5 şi 6; numărul de la poartă este 506; lungimea terenului unde locuiesc este de 56 m, în seria de la buletin apare 56, ş.a.m.d. Mi-am format un obicei ca atunci când răsfoiesc o carte, prima dată o deschid la pagina 56. Şi acolo găsesc ceva, ca şi cum acel autor îmi scrie mie personal. Ceva legat de frământările momentului. Odată, colindând prin librării, găsesc o carte despre Eminescu, în care erau expuse fragmente din manuscrisele sale. O deschid la pagina 56 şi citesc:
„1. Diviziunea materiei la infinit este foarte sigură.
2. Diviziunea materiei la infinit este nepricepută.
3. Deci sunt lucruri foarte sigure care sunt nepricepute.”
Tema se lega teribil de frământările mele şi de aceea am memorat textul (nu aveam bani să cumpăr toată cartea).
Acum am pe masă „Filozofia naturală” (texte alese) de Isaac Newton. Am achiziţionat-o acum câteva zile. O deschid la pagina 56. Descopăr o pagină albă. Ce poate fi mai sugestiv pentru a defini absolutul! Alături o altă carte a lui Vladimir Soloviov („Trei dialoguri despre sfârşitul istoriei universale”). La p. 56 îmi sare în ochi o propoziţie: „… îl simt pe Dumnezeu şi gata”.
Când vorbesc despre Absolut, cu termenii ştiinţei, savanţii devin poeţi sau cad în penibil. Cu toate acestea, eu cred că într-o zi ştiinţa şi religia îşi vor da mâna, căci realitatea este proiecţie divină şi rolul fiinţelor inteligente din univers este acela de a susţine Creaţia, de a se pune în slujba ei, până la a se jertfi pentru lume, cum a făcut Iisus.
Subiectul cunoscător nici nu are sens în afara Absolutului divin (în care subiectul şi obiectul cunoaşterii se contopesc). Căci oare cum ar trebui să înţelegem lumea fizică, această „bulă virtuală” suspendată între două extreme nemărginite: un infinit interior, de unde îşi trimite mesajul său Fiinţa Supremă şi un infinit exterior, care ne cuprinde irevocabil?
Numai bine.
Claudiu
Interesant subiect de abordat, desi total tangential cu descrierea siteului „web design, writing content…”. Pentru mine filosofia a fost intotdeauna un subiect placut de dezbatut, desi avand o specializare mai spre medical, sunt lucruri pe care nu le pot concepte, deci greu de inteles. Insa teoriile lui Eliade mi-au fost intotdeauna aproape.