Oricum am face Absolutul scapă cercetării ştiinţifice şi apare paradoxal în lumina raţiunii, bazată pe logică şi matematică. De aceea consider că Absolutul este un concept specific religiei, care se ocupă de lucrurile veşnice. Ştiinţa poate spune ceva despre obiect doar atunci când poate face prospecţiuni asupra lui, folosind diferiţi purtători informatici. Când obiectul cercetării este infinit de subtil (ca spaţiul inefabil şi Absolut) ştiinţa nu mai poate spune nimic. De aici încolo începe zona religiei. Căci deşii inefabil şi ne-creat, Absolutul este realitate, chiar realitatea supremă. Însăşi Newton afirma, într-o scrisoare către Bentley, că divinul nu poate fi exclus din teoria sa mecanică. El arăta că „…gravitaţia poate pune planetele în mişcare, dar fără puterea divină nu ar putea niciodată să le pună în acea mişcare circulară pe care o descriu în jurul Soarelui; de aceea, din acest motiv şi din altele, sunt constrâns să atribui structura acestui sistem unui agent înzestrat cu inteligenţă”. Newton era chiar religios, cercetând sistemele iniţiatice.

Din experienţe sfinţilor ştim că acest Absolut, identificat cu Fiinţa Supremă sau Dumnezeu, a creat totul, este Inteligent, are voinţă proprie şi ne vorbeşte prin intermediul sfinţilor , care ajung la forme pure de conştiinţă (conştiinţă modificată prin metode specifice, rugăciune, meditaţie, trezvie).

Şi tot omul a avut în viaţă experienţe care nu pot fi explicate fizic, ci numai în ideea că există un „ceva”, care guvernează lucrurile şi evenimentele, existând dincolo de spaţiul şi timpul lumii fizice.
Personal, toată viaţa am fost urmărit de numărul 56. Ca şi cum cineva nevăzut mi-l scotea în cale la tot pasul. Spre exemplu: am cumpărat o cartelă telefonică şi ultimile 2 cifre sunt 5 şi 6; numărul de la poartă este 506; lungimea terenului unde locuiesc este de 56 m, în seria de la buletin apare 56, ş.a.m.d. Mi-am format un obicei ca atunci când răsfoiesc o carte, prima dată o deschid la pagina 56. Şi acolo găsesc ceva, ca şi cum acel autor îmi scrie mie personal. Ceva legat de frământările momentului. Odată, colindând prin librării, găsesc o carte despre Eminescu, în care erau expuse fragmente din manuscrisele sale. O deschid la pagina 56 şi citesc:
„1. Diviziunea materiei la infinit este foarte sigură.
2. Diviziunea materiei la infinit este nepricepută.
3. Deci sunt lucruri foarte sigure care sunt nepricepute.”
Tema se lega teribil de frământările mele şi de aceea am memorat textul (nu aveam bani să cumpăr toată cartea).

Acum am pe masă „Filozofia naturală” (texte alese) de Isaac Newton. Am achiziţionat-o acum câteva zile. O deschid la pagina 56. Descopăr o pagină albă. Ce poate fi mai sugestiv pentru a defini absolutul! Alături o altă carte a lui Vladimir Soloviov („Trei dialoguri despre sfârşitul istoriei universale”). La p. 56 îmi sare în ochi o propoziţie: „… îl simt pe Dumnezeu şi gata”.

Când vorbesc despre Absolut, cu termenii ştiinţei, savanţii devin poeţi sau cad în penibil. Cu toate acestea, eu cred că într-o zi ştiinţa şi religia îşi vor da mâna, căci realitatea este proiecţie divină şi rolul fiinţelor inteligente din univers este acela de a susţine Creaţia, de a se pune în slujba ei, până la a se jertfi pentru lume, cum a făcut Iisus.

Subiectul cunoscător nici nu are sens în afara Absolutului divin (în care subiectul şi obiectul cunoaşterii se contopesc). Căci oare cum ar trebui să înţelegem lumea fizică, această „bulă virtuală” suspendată între două extreme nemărginite: un infinit interior, de unde îşi trimite mesajul său Fiinţa Supremă şi un infinit exterior, care ne cuprinde irevocabil?

Numai bine.