Metodele de dezvoltare comunitară se bazează pe istoria mișcărilor utopice devenite importante din anii 1920 și 1930, unde dezvoltarea comunitară au fost văzute ca o modalitate de a ajuta oamenii locali să îşi îmbunătățească propriile vieți.
Obiectivul principal al dezvoltării comunitare este dezvoltarea economică independentă de nivelul de corupţie la nivel local şi statal şi de sistemul economic naţional, pentru a organiza membrii comunităţii să se ajute singuri pentru a lupta împotriva sărăciei, analfabetismului, malnutriției, etc.
O strategie încurajată şi de instituţiile internaţionale pentru aceste politici de dezvoltare comunitară locală include:
- Creşterea nivelului cultural al membrilor comunităţii, bazându-se pe activitatea voluntarilor.
- Înfiinţarea unor grupe de lucru speciale pentru tineri şi femei.
- Dezvoltarea unei comunităţi de afaceri cu membrii asociaţi, şi sub formă de cooperative, cu reguli preluate din ale comunităţi locale de succes din alte ţări.
- Educație compensatorie pentru cei care nu au parte de sistemul formal de educație, eventual adoptând modele recunoscute.
- Promovarea tehnologiilor alternative şi sprijinirea membrilor comunităţii pentru adoptarea şi utilizarea acestora.
- Dezvoltarea în comun de proiecte cu finanţare externă.
- Un program special de sănătate publică.
În anii 1990, urmare a redescoperirii capitalului social, dezvoltarea comunitară pe plan internațional s-a focalizat pe formarea capitalului social. Succesele remarcabile ale unor astfel de comunităţi a dus la o atenţie specială acordată microîntreprinderilor locale în întreaga lume.
O astfel de lucrare a fost onorată cu Premiul Nobel pentru Pace în 2006. Lucrarea „Dezvoltarea la scară umană” a economistului chilian Manfred Max Neef promovează ideea de dezvoltare bazată pe nevoile fundamentale ale omului, care sunt considerate a fi limitate, universale și invariante pentru toate ființele umane (fiind o parte a condiției noastre umane ). El consideră că sărăcia se datorează eșecului de a satisface o anumită nevoie umană, nu se datorează doar lipsei banilor. În timp ce nevoile umane sunt limitate, Max Neef arată că modalitățile de satisfacere a nevoilor umane sunt potențial nelimitate. Ceea ce satisface nevoile poate avea, de asemenea, caracteristici diverse: poate viola anumite drepturi sau distruge, poate fi o pseudosatisfacere, poate inhiba, poate determina o satisfacție singulară, sau o satisfacție sinergică. Max-Neef arată că anumite satisfacții, promovate ca satisfacţii aleunei anumite nevoi, de fapt inhibă sau distruge posibilitatea de a satisface alte nevoi. De exemplu, cursa înarmărilor, în timp ce satisface aparent nevoia de protecție, de fapt distruge subzistența, participarea, afecțiunea și libertatea. Democrația formală, care se presupune a satisface nevoia de participare, de multe ori lasă fără puteri alegătorii și îi îndepărtează. Televiziunea comercială, în timp ce este folosită pentru a satisface nevoia de recreere, distruge înțelegerea, creativitatea și identitatea. Satisfacția sinergică, pe de altă parte, nu satisface doar o anumită nevoie, ci duce şi la satisfacții în alte domenii. Ca exemple se pot enumera educaţia populară, organizațiile comunitare democratice, medicina preventivă, meditația, jocurile educative, etc.
Lasă un răspuns