Într-un sens general, filosofia este asociată cu înțelepciunea, cultura intelectuală și căutarea cunoștințelor. În acest sens, toate culturile și societățile literare își pun întrebări filosofice cum ar fi „cum să trăim” și „care este natura realității”. O concepție largă și imparțială a filosofiei stabilește o investigare argumentată în chestiuni precum realitatea, moralitatea și viața în toate civilizațiile lumii.
Filosofia occidentală
(Școala ateniană)
Filosofia occidentală este tradiția filosofică a lumii occidentale și se datorează gânditorilor pre-socratici care au trăit în Grecia Antică în secolul al VI-lea î.e.n., cum ar fi Thales (c. 624-546 î.e.n.) și Pitagora (570-495 î.e.n.) care au practicat o „dragoste a înțelepciunii” (philosophia) și au fost numiți, de asemenea, physiologoi (cercetători ai physis, sau ai naturii). Socrate a fost un filosof foarte influent, care a insistat că nu el nu posedă nicio înțelepciune, ci că este un urmăritor al înțelepciunii. Filosofia occidentală poate fi împărțită în trei epoci: antică (greco-romană), medievală (creștin europeană) și modernă.
Filosofia antică a fost dominată de școlile filosofice grecești care a fost dezvoltată de elevi ai lui Socrates, cum ar fi Platon care a fondat Academia Platonică și a fost unul dintre cei mai influenți gânditori greci pentru întreaga gândire occidentală. Elevul lui Platon, Aristotel, a fost, de asemenea, extrem de influent, fondând școala peripatetică. Alte tradiții includ cinismul, stoicismul, scepticismul grecesc și epicureanismul. Subiecte importante acoperite de greci au inclus metafizica (cu teorii concurente cum ar fi atomismul și monismul), cosmologia, natura vieții bine trăite (eudaimonia), posibilitatea cunoașterii și natura rațiunii (logos). Odată cu înălțarea imperiului roman, filosofia greacă a fost din e în ce mai abordată în latină de către romani, precum Cicero și Seneca.
Filosofia medievală (secolele 5-16) este perioada de după căderea Imperiului Roman de Vest, și a fost dominată de dezvoltarea creștinismului și, prin urmare, reflectă preocupările teologice iudeo-creștine, precum și menținerea unei continuități cu gândirea greco-romană. Probleme precum existența și natura lui Dumnezeu, natura credinței și a rațiunii, metafizica, problema răului, au fost discutate în această perioadă. Unii dintre gânditorii medievali sunt Sf. Augustin, Thomas Aquinas, Boethius, Anselm și Roger Bacon. Filosofia acestor gânditori a fost văzută ca un ajutor pentru teologie (ancilla theologiae) și, prin urmare, ei au căutat să-și alinieze filosofia cu interpretarea lor a Scripturii sacre. În această perioadă s-a dezvoltat scholasticismul, o metodă critică a textului dezvoltată în universitățile medievale, bazată pe o lectură și o dispută strânsă asupra textelor cheie. Perioada Renașterii (1355-1650) a vizat din ce în ce mai mult gândirea greco-romană clasică și un umanism robust. Filosofia timpurie modernă în lumea occidentală începe cu gânditori precum Thomas Hobbes și René Descartes (1596-1650). În urma dezvoltării științei naturii, filosofia modernă era preocupată de dezvoltarea unei fundații seculare și raționale a cunoașterii și de îndepărtarea de structurile tradiționale de autoritate, cum ar fi religia, gândirea scolastică și biserica. Filosofii moderni importanți includ pe Spinoza, Leibniz, Locke, Berkeley, Hume și Kant. Filosofia din secolul al XIX-lea este influențată de mișcarea mai largă numită iluminism și include figuri precum Hegel, o figură cheie în idealismul german, Kierkegaard care a dezvoltat fundamentele existențialismului, Nietzsche un renumit anti-creștin, J.S. Mill care a promovat utilitarismul, Karl Marx care a dezvoltat bazele comunismului și americanul William James. În secolul al XX-lea filosofia s-a divizat între între filosofia analitică și filosofia continentală, și s-au dezvoltat tendințele filosofice precum fenomenologia, existențialismul, pozitivismul logic, pragmatismul și turnanta lingvistică.
Filosofia Orientului Mijlociu
Regiunile Cornului abundenței, Iranului și Arabiei sunt gazda celor mai vechi literaturi filosofice cunoscute a înțelepciunii, și sunt astăzi dominate în cea mai mare parte de cultura islamică. Literatura timpurie a înțelepciunii din Cornul abundenței genul care încearcă să instruiască oamenii asupra acțiunilor etice, vieții practice și virtuții prin povestiri și proverbe. În Egiptul Antic, aceste texte erau cunoscute sub numele de „sebayt” („învățături”) și ele sunt esențiale pentru înțelegerile noastre despre filosofia egipteană veche. Astronomia babiloniană a inclus, de asemenea, multe speculații filosofice despre cosmologie care ar fi influențat grecii antici. Filosofia evreiască și filosofia creștină sunt tradiții religio-filosofice care s-au dezvoltat atât în Orientul Mijlociu, cât și în Europa, care au în comun unele texte iudaice timpurii (în special Tanakh) și credințe monoteiste. Gânditori evrei, cum ar fi geonimii academiilor talmudice din Babilonia și Maimonide, au abordat filosofia greacă și islamică. Mai târziu, filosofia evreiască a intrat sub influențe intelectuale puternice occidentale și include lucrările lui Moses Mendelssohn care au inaugurat în Haskalah (iluminismul evreiesc), existențialismul evreiesc și iudaismul reformat.
Filosofia iraniană pre-islamică începe cu opera lui Zoroaster, unul dintre primii promotori ai monoteismului și a dualismului dintre bine și rău. Această cosmogonie dualistă a influențat ulterior dezvoltările iraniene, cum ar fi maniheismul, mazdakismul și zurvanismul.
După cuceririle musulmane, filosofia timpurie islamică a dezvoltat tradițiile filosofice grecești în direcții noi inovatoare. Această epoă de aur islamică a influențat evoluțiile intelectuale europene. Cei doi principali curenți ai gândirii islamice timpurii sunt Kalam, care se concentrează pe teologia islamică, și Falsafa, are s-a bazat pe aristotelianism și neoplatonism. Lucrarea lui Aristotel a fost foarte influentă printre falsafieni, cum ar fi al-Kindi (secolul 9), Avicenna (980 – iunie 1037) și Averroes (secolul al XII-lea). Alții, precum Al-Ghazali, au fost extrem de critici față de metodele falsafiene aristoteliene. Gânditorii islamici au dezvoltat, de asemenea, o metodă științifică, medicină experimentală, o teorie a opțiunii și o filosofie juridică. Ibn Khaldun a fost un gânditor influent în filosofia istoriei.
În Iran, mai multe școli de filosofie islamică au continuat să înflorească după epoca de aur și includ curente precum filosofia iluministă, filosofia sufilor și teosofia transcendentă. În lumea arabă din secolul al XIX-lea și a XX-lea s-a dezvoltat mișcarea Nahda (trezirea sau renașterea) care a influențat filosofia islamică contemporană.
Lasă un răspuns