Acest articol, poate mai mult decât altele, este mai degrabă un exercițiu de logică lingvistică. La un articol anterior al său, „The Logical Form of Action Sentences,” din ”The Logic of Decision and Action”, Roderick Chisholm, a criticat ”The Logical Form of Action Sentences,” propunând o teorie diferită. Lui Davidson i s-a pus pata pe Chisholm și, în articol, încearcă să demonteze teoria acestuia.
Davidson pune în discuție, în acest articol, ontologiile evenimentelor ca niște particularități irepetabile („indivualități concrete„). În acest context, el amintește de o lucrare a lui anterioară în care a propus o analiză a propozițiilor despre evenimente și acțiuni particulare. Roderick Chisholm a comentat acea abordare dezvoltând o nouă teorie a ontologiilor în cazul recurenței, în care susține că rezolvă problema mai eficient. Davidson analizează teoria lui Chisholm, ajungând la conculzia că teoria evenimentelor ca particularități propusă de Chisholm nu rezolvă problemele evidențiate în propria lui lucrare: Chisholm ne dă o idee despre cât de interesant ar fi dacă o astfel de teorie ar putea fi elaborată cu succes.
* * *
Lucrurile sunt în schimbare; dar există așa ceva precum schimbările? Limba noastră ne încurajează să credem că există, oferindu-ne nu numai termeni singulari adecvați, ci și întregul aparat al articolelor definite și nedeterminate, predicatele tribale, numărarea, cuantificarea și declarațiile de identitate. Dacă luăm această gramatică literalmente, dacă acceptăm aceste expresii și fraze ca având forma logică pe care par să o aibă, atunci suntem dedicați unei ontologii a evenimentelor ca niște particularități irepetabile („indivualități concrete„). Este vorba de evenimente din care cel puțin unul există și se spune că este identic cu altul. Dacă sunt datate, evenimentele particulare care par a fi necesare dacă astfel de propoziții trebuie să fie adevărate reiese din principiile implicării individuale (de exemplu) în aplicarea numărării.
Evenimentele ca particularități nu pot fi, la urma urmei, esențiale pentru înțelegerea noastră a lumii.
Ar fi mai bine să judecăm dacă am avut o relatare coerentă și cuprinzătoare a condițiilor în care convingerile noastre comune (sau cele crezute ca adevărate) sunt adevărate. Dacă am dezvolta o astfel de teorii și această teorie ar fi cerut un domeniu de evenimente particulare, iar noi nu au găsit nicio teorie care să funcționeze la fel de bine fără evenimente, atunci am avea tot ce am putea avea pentru a spune că evenimentele există; am avea toate motivele pentru care am putea spune că spunem că evenimentele există.
Nu avem o teorie atât de cuprinzătoare, dar putem învăța încercând. Acum câțiva ani Davidson a propus o analiză a propozițiilor despre evenimente și acțiuni care presupunea un univers care să conțină (inter alia) evenimente particulare. Această analiză se confruntă cu o varietate de probleme în ceea ce pare un mod atractiv simplu.
Roderick Chisholm subliniază o problemă pe care Davidson nu a discutat-o și, pentru a o rezolva, el propune o nouă teorie, susținând că teoria sa rezolvă problema mai eficient decât Davidson.
Chisholms abordează ”recurența. . . faptul că există unele lucruri care se repetă sau se întâmplă de mai multe ori.”
O modalitate naturală de a furniza o entitate adecvată ar fi să spunem că unul și același eveniment a fost instanțiatde fiecare dată. Sau am putea spune că un membru al clasei evenimentului a avut loc de fiecare dată. Chisholm observă că aceste analize necesită două tipuri de evenimente, universale sau clase, pe de o parte, și instanțe sau membri pe de altă parte: el speră la o economie ontologică mai mare. Soluția sa proprie este aceea de a invoca evenimente repetate care se poate spune că se întâmplă, deși nu există, în mod strict, astfel de lucruri ca aparițiile lor. Repetarea evenimentului ar fi tratată în acest fel: evenimentul a avut loc atât înainte cât și după această primă ocurență. Davidson, vorbind despre parsimonia ontologică, se întreabă ce e atât de bun în legătură cu aceasta? Claritatea este de dorit, dar parsimonia poate sau nu poate aduce claritate. Desigur, odată ce există o teorie viabilă, este interesant să spunem că numai o parte din ontologia pe care o gândeam că este necesară va fi suficientă; dar această reducție trebuie să apară după furnizarea unei teorii de lucru. De asemenea, s-ar putea avea intuiții care să sugereze ce entități trebuie să se aprecieze în interpretarea unei anumite părți de teritoriu lingvistic. Pentru a convoca clase sau universali pentru a explica recurența, chiar dacă există clase, Davidson ar prefera o teorie care nu le-a invocat aici.
Este de acord cu obiectivul lui Chisholm de a da o relatare a eveninmetelor recurente care nu necesită două tipuri de evenimente categoric diferite. Dar crede că evenimente speciale, nerepetabile, pot ajuta la aceasta. O modalitate este aceasta: evenimentele au părți care sunt evenimente și părțile pot fi discontinue temporal sau spațial. Așadar, suma tuturor evenimentelor este un eveniment special, din care o parte a avut loc la un moment dat, iar o altă parte a avut loc altă dată. Avem nevoie de trei evenimente pentru a face asta, dar au același statut ontologic.
Chiar dacă se permit doar evenimente speciale, irepetabile, este posibil să se dea o semnificație literală afirmației că același eveniment are loc în două sau mai multe ocazii. Este posibil; dar este această sumă stranie de evenimente cu adevărat la ce ne referim când spunem „același lucru s-a întâmplat din nou”? Putem vorbi, în unele cazuri despre același eveniment care continuă după o pauză. Davidson consideră acest lucru ca forțat, iar motivul este că în mod normal nu avem nevoie de o singură entitate ca referință pentru a recurge la fiecare utilizare a aceluiași lucru. Dar problema ar fi mai ușor de rezolvat dacă am identifica: „același lucru” cu „ceva similar” sau „altul”. Recurența în acest caz nu poate fi mai mult decât evenimente similare, dar distincte, unul după altul.
Astfel, vorbirea despre același eveniment recurent nu mai necesită un eveniment care se întâmplă de mai multe ori. Acest lucru arată în cel mai bun caz că teoria evenimentelor ca particularități este „adecvată faptului recurenței”.
Pentru a deduce unele evenimente din altele avem nevoie de premise. Dar atunci nici o analiză a acestor propoziții în termeni de evenimente nu poate fi corectă, care nu păstrează valabilitatea inferenței. Davidson transpune o exemplificare a acestei idei în propoziții logice de inferență, concluzionând că, atunci când stabilim aleatoriu o teorie ca răspuns la întrebare, ce fel de evenimente, dacă există , trebuie să existe dacă afirmațiile noastre trebuie să fie adevărate, ar trebui să fim pregătiți să testăm teoria luând în considerare ce implicații arătă între afirmații, sau eșuează în a arăta.
Davidson neagă argumentația lui Chisholm: dacă ar fi un argument bun, am putea dezmembra alte declarații de identitate adevărate.
Întrucât evenimentele pentru Chisholm sunt entități care corespund unor propoziții sau unor structuri asemănătoare unei fraze, este foarte apt să implementeze o dovadă că există doar două evenimente în total – cel care are loc și celălalt. Problema este una standardizată, de a admite substitutivitatea identității în timp ce se neagă extensivitatea. Se poate face, doar că Chisholm nu a formulat o teorie care să o facă în cazul declarațiilor despre evenimente și acțiuni.
O teorie adecvată trebuie să dea o explicație despre modificările adverbiale.
Nu este clar deci cum teoria lui Chisholm poate face față problemei modificării adverbiale. Pentru a ține cont de recurență, Chisholm spune că există doar un eveniment de fiecare fel. Pentru a articula inferența de la un eveniment la altul, evenimentul de start trebuie să fie complex. Dar nu poate fi identic cu evenimentul rezultat, deoarece al doilea ar putea să se repete, iar primul nu. Este o contradicție.
Despre încercarea lui Chisholm de a analiza ceea ce pare să numere, singularitatea și cuantificarea, fără ca entitățile așteptate să fie numărate, individualizate sau cuantificate: În centrul încercării se află două concepte: cea a negării unui eveniment și a unui eveniment care are loc înainte de altul (sau același). Ambele concepte necesită explicații suplimentare. Deoarece negarea evenimentului diferă de negarea obișnuită, avem nevoie de o explicație a rolului semantic al lui ‘non-p’ pe baza semnificației lui ‘p’. Chisholm insistă că apariția lui non-p nu trebuie confundată cu absența lui p. Dar acest lucru conduce la contradicții.
Dificultatea despre „p apare înainte de începerea apariției lui q” este că nu sugerează cum să analizăm această situație în termenii „înainte” și „apare”. Dar până când se face acest lucru, inferența de la „p apare înainte de începerea apariției lui q” la „p apare” nu poate fi dovedită a fi validă. Având în vedere evenimentele individuale, problema este rezolvată cu ușurință: „Există un eveniment x, un eveniment y, și x a apărut după y,” iar acest lucru implică în mod evident apariția fiecărui eveniment.
Cred că trebuie să ajungem la concluzia că nu este clar dacă o alternativă viabilă la teoria evenimentelor ca particularități poate fi elaborată în conformitate cu liniile propuse de Chisholm. Dificultățile depind, în majoritatea cazurilor, de faptul că am plasat o interpretare sau alta pe sugestiile sale; ar putea exista alte moduri de a dezvolta teoria pe care am ratat-o. Abordarea lui Chisholm tratează evenimentele petrecute la fel ca termenii de masă și multe dintre necazurile din analizele propozițiilor specifice sunt similare cu problemele care apar în încercarea pentru a da o semantică pentru termenii de masă. Trebuie să existe o modalitate corectă de a face acest lucru în termeni de masă, și dacă știm acest lucru, am putea să adaptăm această metodă pentru a vorbi despre evenimente. Cartea lui Chisholm ne dă o idee despre cât de interesant ar fi dacă o astfel de teorie ar putea fi elaborată cu succes.
Sursa: Donald Davidson, Events and Particulars
Lasă un răspuns