Ce anume ne permite să distingem clasele distincte ale entităților favorizate ca fiind realmente obiective? Ernest Sosa respinge eliminativismul pe de o parte și pune la îndoială „explozia realității” pe de altă parte, căutând restricții atractive și bine motivate asupra perechilor materie-formă admisibile.
Există tipuri de obiecte pe care schema noastră conceptuală prezentă nu le recunoaște, neinventate și nedescoperite; ele există, dar nu relativ la schema prezentă? Asta, afirmă Sosa, produce explozia realității.
Sosa formulează apoi șase obiecții posibile la soluția sugerată de el, oferind și răspunsurile la acele obiecții.
Obiecția 1: Să considerăm un tip de obiect recunoscut de schema noastră, cu diferite instanțe. Instanțele există relativ la schema noastră. Dar dacă noi nu am fi existat, nu ar fi existat nicio schemă a noastră. Putem presupune existența contingentă a schemei noastre actuale care să depindă de faptul dacă oamenii acordă un anumit statut anumitor forme constitutive.
Răspuns: În lumea reală putem să luăm în considerare o lume alternativă și să recunoaștem că absența noastră de acolo nu ar avea niciun efect asupra existenței unei entități, în timp ce această recunoaștere, care în cele din urmă are loc în lumea reală, este încă relativizată la schema conceptuală, astfel încât existența în lumea posibilă a oricui care există în lumea reală relativ la schema noastră conceptuală nu trebuie să fie afectată deloc de absența din lumea posibilă a schemei.
Obiecția 2: Contează dacă noi ”recunoaștem” forma entității? Pot exista atât de multe entități ca și în unirea seturilor lor? De ce ar trebui cineva să se îngrijoreze de această „explozie”?
Răspuns: Considerăm că există niveluri stratificate de indivizi. O entitate constituită trebuie să provină din satisfacerea de către o entitate (sau entități) constitutivă a unei condiții (o proprietate sau o relație, o „formă”). Sosa propune doar condițiile dintr-un set restrâns, cumva prin referire la schema conceptuală, aceasta fiind relativitatea existențială de tipul în cauză aici.
Conform relativității existențiale în ontologie, pentru ca o pereche materie-formă să servească ca formă și materie pentru constituirea unui individ constituit, este necesar ca tipul de combinație materie-formă în cauză să fie consfințit de schema conceptuală relevantă, o schemă conceptuală determinată de contextul gândirii sau al exprimării.
Obiecția 3: Dacă se consideră faptul că lucrurile pot exista înainte de dezvoltarea oricărei scheme conceptuale, aceasta nu este o concesie a absolutismului?
Răspuns: Relativitatea existențială poate fi privită ca o doctrină mai degrabă decât ca relativitate implicată în evaluarea adevărului propozițiilor sau gândurilor indiciale. De fapt, „afirmațiile existenței” pot fi văzute ca implicit indiciale, și asta sugerează relativistul existențial al lui Sosa. Ceea ce determină dacă „există” entități constituite dintr-un anumit tip relativ la o anumită schemă conceptuală ar fi acele criterii ale schemei de existență (sau individualizare), respectiv specificațiile împerecherilor potrivite între tipurile de persoane cu proprietăți sau relații. Potrivirea este pentru constituirea entităților constituite, prin decizie a acelui sistem conceptual.
Obiecția 4: Ce ar fi o referință relativă în gândire? Referința relativă în limbaj, pare explicabilă în termenii convențiilor pentru a se referi simpliciter în gândire. Care ar fi determinarea relativ la o schemă conceptuală? Mai mult, dacă acceptăm relativitatea existențială, putem recunoaște dezacordul între utilizatorii sistemelor conceptuale „rivale”?
Răspuns: Există un fel de funcție de selecție care determină poziția acestuia în spațiul ontologic (individualizare). Lipsa înțelegerii ar rezida pur și simplu în faptul că alegem diferite categorii de materie-formă. A avea poziții diferite în spațiul ontologic ar putea dezvălui o lipsă de coincidență în perechile de obiecte constituind materia-forma, dar nimic altceva din dezacord real cu privire la ceea ce poate exista sau ce nu poate exista.
Este netrivial să se determine ce obiecte pot exista în raport cu poziția noastră în spațiul ontologic.
Obiecția 5: Putem spune în mod rezonabil că unele lucruri (atomi, poate) există simpliciter, în timp ce altele (bulgări de zăpadă) există doar în raport cu schema noastră?
Răspuns. Pretențiile evaluabile cu privire la ceea ce există sau nu în apropiere necesită ca pretendentul să fie localizat în spațiu. Judecățile sensibile cu privire la existența obiectelor pot necesita un subiect situat în spațiul ontologic. Este exclus să putem presupunem o realitate noumenală constituită în sine, fără nicio relativitate la categorii sau criterii de individualizare și/sau persistență prin contribuția minții sau culturii.
Putem oricând să coborâm un nivel dacă schemele noastre coincid la nivelul inferior. Fiecare nivel ar putea permite un acord sau dezacord determinat de propozițiile coordonate, perspectivale, o astfel de coordonare între propoziții să fie înțeleasă în termenii unui nivel ontologic mai profund, mai adânc. Un singur fapt independent de minte poate fi abordat din nenumărate perspective și poate fi declarat în moduri corespondente, coordonate reciproc.
Sursa: Sosa, Ernest. 1999. ”Existential relativity”. In Midwest Studies in Philosophy, 23 (1):132–143 (1999)
Lasă un răspuns