Eterna reîntoarcere (sau eterna reapariție) este un concept filosofic care afirmă că timpul se repetă într-o buclă infinită și că exact aceleași evenimente vor continua să aibă loc exact în același mod, iar și iar, pentru eternitate.
În Grecia antică, conceptul de eterna reîntoarcere era cel mai proeminent asociat cu stoicismul, școala de filozofie fondată de Zenon din Citium. Stoicii credeau că universul este periodic distrus și renaște și că fiecare univers este exact același cu cel de dinainte. Această doctrină a fost aspru criticată de autori creștini precum Augustin, care au văzut în ea o negare fundamentală a liberului arbitru și a posibilității mântuirii. Răspândirea globală a creștinismului a pus, așadar, capăt teoriilor clasice ale eternei reîntoarceri.
Conceptul a fost reînviat în secolul al XIX-lea de către filozoful german Friedrich Nietzsche. După ce a prezentat pe scurt ideea ca un experiment de gândire în Die fröhliche Wissenschaft (Știința veseliei), el a explorat-o mai amănunțit în romanul său Also sprach Zarathustra (Așa a vorbit Zarathustra), în care protagonistul învață să-și depășească oroarea față de gândul eternei reîntoarceri. Nu se știe dacă Nietzsche a crezut în adevărul literal al reîntoarcerii eterne sau, dacă nu a crezut, ce a intenționat să demonstreze prin aceasta.
Ideile lui Nietzsche au fost ulterior preluate și reinterpretate de alți scriitori, precum ezoteristul rus P. D. Ouspensky, care a susținut că este posibil să se rupă ciclul reîntoarcerii.
(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)
Lasă un răspuns