Unul dintre faptele despre natură pe care trebuie să le găsească o filozofie naturală completă este existența ființelor simțitoare, inclusiv a ființelor umane, desigur, dar și a multor, dacă nu toate, alte specii de animale. Ființele simțitoare au două aspecte: un exterior ca obiect fizic și un interior ca subiect conștient. Aceste aspecte necesită două perspective, denumite în mod obișnuit persoana a treia și persoana întâi.
Dintr-o perspectivă la persoana a treia, un subiect sau un observator conștient încearcă să înțeleagă un obiect fizic în ceea ce privește comportamentul său extern și structura fizică, adică abordând aspectele sale nesimțite. Aceasta este perspectiva științelor fizice și a psihologiei behavioriste, dar și a multor științe cognitive și neuroștiințe, care tratează cunoașterea ca procesare și control al informațiilor fizico-chimice.
Anumite fenomene naturale nu pot fi observate direct dintr-o perspectivă la persoana a treia, iar acestea includ structura subiectivă a sensibilității și a conștiinței fenomenale. Pentru înțelegerea acestor fenomene au fost dezvoltate metode la persoana întâi, ca în psihologia fenomenologică și fenomenologia experimentală [20-22]. În timp ce investigațiile la persoana a treia pot aborda aceste fenomene în mod indirect, cele mai fundamentale probleme (cum ar fi Problema dură a conștiinței [23]) nu pot fi rezolvate fără dovezi disponibile doar dintr-o perspectivă la persoana întâi.
Investigațiile la persoana întâi sunt mai dificile decât cercetarea la persoana a treia din mai multe motive. În primul rând, metodele la persoana întâi nu au fost atât de dezvoltate și rafinate ca tehnicile la persoana a treia. În al doilea rând, din cauza naturii private a investigațiilor la persoana întâi, există un pericol mai mare de părtiniri personale, presupoziții și alți factori subiectivi care afectează observația. În al treilea rând, și cel mai important, această intimitate face în principiu imposibilă observarea publică. Cu toate acestea, înțelegerea validată public poate apărea într-o comunitate de investigatori prin practici comune de introspecție și experimentare [24] (găsim deja această înțelegere comună în comunitățile contemplative și meditative bine stabilite). Mai mult, abordările la persoana întâi și la persoana a treia pot fi combinate, ca în neurofenomenologie [24-26].
Analogia gramaticală la persoana întâi/a treia ne încurajează să luăm în considerare dacă există și o perspectivă la persoana a doua și cred că există și că va deveni o parte importantă a filosofiei naturale [19]. Perspectiva la persoana I are un subiect sensibil care se străduiește să-și înțeleagă propria subiectivitate, adică să-și înțeleagă interioritatea din interior; iar perspectiva la persoana a treia are un subiect sensibil care se străduiește să înțeleagă un obiect dintr-un punct de vedere extern, adică un lucru nesimțitor. Perspectiva la persoana a doua, în schimb, are două sau mai multe ființe simțitoare care se străduiesc să se înțeleagă una pe cealaltă ca ființe simțitoare, adică fiecare își înțelege propria interioritate în relație cu interioritățile celorlalți. Este o activitate de cooperare de creștere reciprocă.
Cred că perspectiva la persoana a doua este fundamentală pentru fenomenologie, pentru că suntem ființe sociale care relaționăm cu alte ființe simțitoare înainte de a începe vreodată fenomenologia la persoana întâi, care are o orientare solipsistă. Perspectiva la persoana întâi este o integrare a experienței din relațiile de zi cu zi la persoana a doua și a treia. Dacă trebuie să ne supunem îndemnului „Înapoi la fenomene!” al lui Husserl, atunci trebuie să recunoaștem perspectiva la persoana a doua.
Un exemplu de zi cu zi al perspectivei la persoana a doua este înțelegerea reciprocă, care se dezvoltă între prietenii apropiați, iubiți și membrii familiei. Exemple bune de investigații formale sistematice la persoana a doua ar putea fi relația dintre analistul jungian și analizând și alte relații psihoterapeutice sau de consiliere pe termen lung. Înțelegerea la persoana a doua se poate dezvolta și între oameni și ființe simțitoare non-umane. Un exemplu familiar este înțelegerea care apare între oameni și animalele lor de companie. Există o recunoaștere parțială a relației la persoana a doua în regulile și liniile directoare contemporane în cercetarea subiecților umani și în cercetarea pe animale, care recunosc obiectele cercetării ca ființe simțitoare ale căror experiențe, sensibilități și autonomie ar trebui luate în considerare.
Pe scurt, filosofia naturii ar trebui să investigheze natura din perspective de la persoana întâi, a doua și a treia, care pot fi descrise ca investigații intrasubiective, intersubiective și obiective (mai corect, subiectiv-obiectiv). Aceste trei perspective sunt necesare pentru o înțelegere completă într-o lume în care există ființe simțitoare.
Sursa: Bruce J. MacLennan. Philosophia Naturalis Rediviva: Natural Philosophy for the Twenty-First Century, în Contemporary Natural Philosophy and Philosophies — Part 1, editat de Gordana Dodig-Crnkovic și Marcin J. Schroeder. Licența Creative Commons Attribution (CC BY) .Traducere și adaptare © 2023 Nicolae Sfetcu
Știința – Filosofia științei
Adăugați această lucrare remarcabilă în biblioteca dvs. și faceți un pas înainte spre o înțelegere mai profundă a lumii în care trăim.
Filmul Solaris, regia Andrei Tarkovsky – Aspecte psihologice și filosofice
Descoperiți fascinanta lume a filmului Solaris și a geniului lui Andrei Tarkovsky!
Emoțiile și inteligența emoțională în organizații
Transformă-ți percepția asupra emoțiilor și învață să conduci cu empatie și eficiență!
Lasă un răspuns