Filozofia se ocupă cu studiul problemelor generale și fundamentale, cum ar fi cele legate de realitate, existență, cunoștințe, valori, raşiune, minte, și limbaj. Filozofia se distinge de alte modalități de abordare a acestor probleme prin abordarea critică, în general, sistematică, și dependența de argumentele raționale. Într-un discurs mai obişnuit, prin extensie, „filozofia” se poate referi la „credințele, conceptele, și atitudinile cele mai de bază ale unui individ sau grup „.
Cuvântul „filozofie” provine din greaca veche, φιλοσοφία (philosophia), ceea ce înseamnă literalmente „iubire de înțelepciune”. Introducerea termenilor „filozof” și „filozofie” a fost atribuită gânditorului grec Pitagora.
Domenii de cercetare
Filozofia este împărțită în mai multe sub-domenii. Acestea includ epistemologia, logica, metafizica, etica, și estetica.
Epistemologia
Epistemologia este interesată de natura și sfera de aplicare a cunoștințelor, cum ar fi relațiile dintre adevăr, credință, percepție și teorii de justificare.
Scepticismul este în poziția de a pune sub semnul întrebării posibilitatea de a justifica complet orice adevăr. Argumentul regresului, o problemă fundamentală în epistemologie, apare atunci cand, pentru a dovedi complet orice afirmaţie, justificare sa trebuie să fie susținută de o altă justificare. Acest lanț poate permite trei opțiuni posibile, toate fiind nesatisfăcătoare în funcție de trilemma Münchhausen. O opțiune este infinitismul, unde acest lanț al justificării poate continua la nesfârșit. O altă opțiune este fundaționalismul, unde lanțul justificării se bazează în cele din urmă pe convingeri de bază sau axiome care sunt lăsate nedovedite. Ultima opțiune, coherentismul, face ca lanțul să fie circular, astfel încât o declarație este inclusă în propriul lanț de justificare.
Raționalismul este accentul pus pe raționament ca sursă de cunoaștere. Empirismul este accentul pus pe elemente de probă rezultate din observaţie prin experienţa senzorială faţă de alte dovezi, ca sursă de cunoaștere. Raționalismul susține că fiecare posibil obiect al cunoaşterii pot fi dedus din premise coerente fără observație. Empirismul susține că cel puțin unele cunoștințe sunt doar o chestiune de observație. Pentru aceasta, empirismul citează adesea conceptul de tabula rasa, unde persoanele fizice nu se nasc cu un conținut mental ci acele cunoaşteri se construiesc din experiență sau percepție. Solipsismul epistemologic este ideea că existența lumii din afara minţii este o problemă nerezolvabilă.
Parmenide (500 î.e.n.) a susținut că este imposibil să te îndoieşti de faptul că gândirea are loc cu adevărat. Dar gândirea trebuie să aibă un obiect, prin urmare, ceva dincolo de gândire există cu adevărat. Parmenide a dedus că ceea ce există într-adevăr trebuie să aibă anumite proprietăți – de exemplu, că nu poate începe sau înceta să existe, că acesta este un întreg coerent, că acesta rămâne același veșnic (în fapt, există în total în afara timpului). Acest lucru este cunoscut sub numele argumentul celui de al treilea om. Platon (427-347 î.Hr.) a combinat raționalismul cu o formă de realism. Conceptul filozofului consta în a lua în consideraţie fiinţa, și esența (ousia) lucrurilor. Dar caracteristica esențelor este că acestea sunt universale. Natura unui om, un triunghi, un copac, se aplică tuturor oamenilor, tuturor triunghiurilor, tuturor copacilor. Platon a susținut că aceste esențe sunt „forme” independente de minte, că oamenii (dar în special filozofii) pot reuşi să cunoască prin rațiune, și prin ignorarea distragerilor percepțiilor senzoriale.
Raționalismul modern începe cu Descartes. Reflecția asupra naturii experienței perceptive, precum și descoperirile științifice în fiziologie și optică, au condus pe Descartes (și, de asemenea, pe Locke), să considere că suntem conștienți în mod direct de idei, mai degrabă decât de obiecte. Acest punct de vedere a dat naștere la trei întrebări:
- Este idee o copie a unui lucru real pe care îl reprezintă? Senzaţia nu este o interacțiune directă între obiecte corporale și simțul nostru, ci un proces fiziologic care implică reprezentare (de exemplu, o imagine pe retină). Locke a crezut că o „calitate secundară”, cum ar fi o senzație de verde, nu s-ar putea compara în niciun fel cu aranjarea particulelor care produc această senzaţie în materie, deși el a considerat că „calitățile primare”, cum ar fi forma, dimensiunea, numărul, se regăseau într-adevăr în obiecte.
- Cum pot obiectele fizice, cum ar fi scaunele și mesele, sau chiar procesele fiziologice de la nivelul creierului, să dea naştere la elemente mentale, cum ar fi ideile? Aceasta este o parte din ceea ce a devenit cunoscut sub numele de problema minte – corp.
- Dacă toate cunoaşterile sunt idei, cum putem ști că ceva există în afară de idei?
Descartes a încercat să abordeze ultima problemă prin rațiune. El a început, imitându-l pe Parmenide, cu un principiu care a crezut că nu poate fi negat coerent: Cuget, deci exist (de multe ori exprimat în original în latină: Cogito ergo sum). Pornind de la acest principiu, Descartes a continuat să construiască un sistem complet de cunoștințe (care implică dovedi despre existența lui Dumnezeu, folosind, printre altele, o versiune a argumentului ontologic). Punctul său de vedere că numai raţiunea ar putea duce la adevăruri importante despre realitate a influenţat puternic acei filozofi, de obicei consideraţi ca rationalişti moderne (cum ar fi Baruch Spinoza, Leibniz Gottfried, și Christian Wolff), în timp ce a provocat critici din partea altor filozofi care au fost grupaţi retrospectiv ca empirişti.
Lasă un răspuns