George Orwell – 1984 (12 – Prolii)

Dacă ar exista speranță, TREBUIE să se afle în proli, pentru că numai acolo, în acele mase ignorate care mișunau peste tot, 85% din populația Oceaniei, ar putea fi generată vreodată forța de a distruge Partidul. Partidul nu putea fi răsturnat din interior. Dușmanii săi, dacă avea dușmani, nu aveau cum să se unească sau măcar să se identifice unul pe altul. Chiar dacă legendara Frăție ar exista, așa cum ar fi posibil, era de neconceput ca membrii săi să se adune vreodată în număr mai mare decât doi sau trei. Rebeliunea însemna o privire în ochi, o inflexiune a vocii, cel mult un cuvânt șoptit ocazional. Dar prolii, dacă ar putea să devină cumva conștienți de propria lor forță. nu ar avea nevoie să conspire. Nu trebuiau decât să se ridice și să se scuture ca un cal care se scutură de muște. Dacă ar fi așa, ar putea face bucăți partidul mâine dimineață. Cu siguranță, mai devreme sau mai târziu trebuie să le treacă prin cap să o facă? Si totusi-!

Își aminti cum, cândva, mergea pe o stradă aglomerată, când un strigăt extraordinar de sute de voci, voci de femei, izbucnise de pe o stradă laterală, puțin mai în față. Fusese un mare strigăt formidabil de furie și disperare, un „Oh-o-o-o-oh!” profund și puternic, care a zăngănit puternic ca reverberația unui clopot. Inima îi tresărise. A început! se gândise el. O revoltă! În sfârșit, prolii se dezlănțuie! Când a ajuns la fața locului, ce a văzut era o mulțime de două sau trei sute de femei înghesuindu-se în jurul tarabelor unei piețe stradale, cu chipuri la fel de tragice de parcă ar fi fost pasagerii condamnați ai unei nave care se scufundă. Dar în acel moment disperarea generală s-a spart într-o multitudine de certuri individuale. Se părea că la una dintre tarabe se vindeau vase de tablă. Erau lucruri mizerabile, firave, dar vasele de gătit de orice fel erau întotdeauna greu de găsit. Oferta se terminase brusc. Femeile care avuseseră noroc, lovite și împinse de celelalte, încercau să scape cu vasele, în timp ce zeci de alte femei strigau în jurul tarabei, acuzându-l pe vânzător de favoritism și că mai are vase undeva ca rezervă. S-a auzit o nouă explozie de strigăte. Două femei grase, una dintre ele cu părul desfăcut, apucaseră același vas și încercau să o smulgă una din mâinile celeilalte. La un moment dat, în timp ce amândouă trăgrau de el, mânerul s-a desprins. Winston le-a urmărit dezgustat. Și totuși, doar pentru o clipă, ce putere aproape înfricoșătoare răsunase în acel strigăt din doar câteva sute de gâtlejuri! De ce nu au putut niciodată să strige așa despre ceva care contează?

Scrise:

Până nu vor deveni conștienți nu se vor răzvrăti niciodată, și până când nu se vor răzvrăti nu vor deveni conștienți.

Aceasta, reflectă el, ar fi putut fi aproape o transcriere dintr-unul dintre manualele Partidului. Partidul a pretins, desigur, că i-a eliberat pe proli din robie. Înainte de Revoluție, au fost oprimați îngrozitor de capitaliști, au fost înfometați și biciuiți, femeile au fost forțate să lucreze în minele de cărbune (femeile încă mai lucrau în minele de cărbune, de fapt), copiii au fost vânduți în fabrici de la vârsta de șase ani. Dar, simultan, fidel Principiilor dubleigândiri, Partidul ne-a învățat că prolii sunt inferiori natural și trebuie ținuți în stare de supunere, ca animalele, prin aplicarea câtorva reguli simple. În realitate, se știa foarte puțin despre proli. Nu era necesar să știi multe. Atâta timp cât continuau să lucreze și să se înmulțească, celelalte activități ale lor erau lipsite de importanță. Lăsați singuri, precum vitele slăbite pe câmpiile Argentinei, reveneau la un stil de viață care părea a fi natural pentru ei, un fel de model ancestral. Se nășteau, creșteau în șanțuri, se duceau la muncă la doisprezece ani, treceau printr-o scurtă perioadă de înflorire a frumuseții și a dorinței sexuale, se căsătoreau la douăzeci de ani, ajungeau la vârsta de mijloc la treizeci de ani, și mureau, cei mai mulți, la șaizeci de ani. Munca fizică grea, grija casei și a copiilor, certuri mărunte cu vecinii, filme, fotbal, bere și, mai presus de toate, jocurile de noroc, le umpleau orizontul minții. Să-i ții sub control nu era dificil. Câțiva agenți ai Poliției Gândirii se mișcau mereu printre ei, răspândind zvonuri false și desemnând și eliminând puținii indivizi care erau judecați capabili să devină periculoși; dar nu s-a încercat să fie îndoctrinați cu ideologia partidului. Nu era de dorit ca prolii să aibă sentimente politice puternice. Tot ceea ce li se cerea era un patriotism primitiv, la care se putea apela ori de câte ori era necesar pentru a-i face să accepte programe de lucru mai lungi sau rații mai mici. Și chiar și atunci când deveneau nemulțumiți, așa cum se întâmpla uneori, nemulțumirea lor nu ducea nicăieri, pentru că, fiind lipsiți de idei de anvergură, puteau să se concentreze doar pe nemulțumiri mărunte. relele mai mari le scăpau invariabil din vedere. Marea majoritate a prolilor nici măcar nu aveau teleecrane în casele lor. Chiar și poliția civilă interveneau foarte rar între ei. Existat un mare procentaj de criminalitate în Londra, o întreagă lume-într-o-lume de hoți, bandiți, prostituate, traficanți de droguri și interlopi de toate felurile; dar din moment ce totul se întâmpla doar între proli, nu avea importanță. În toate problemele de morală, li se permitea să-și urmeze codul ancestral. Puritanismul sexual al Partidului nu le-a fost impus. Promiscuitatea rămânea nepedepsită, divorțul era permis. De altfel, chiar și credința religioasă ar fi fost permisă dacă prolii ar fi arătat vreun semn că au nevoie de ea sau o doresc. Nu erau suspicionați. După cum spune sloganul partidului: „Prolii și animalele sunt liberi”.

Winston se aplecă și își scărpină precaut ulcerul varicos. Începuse din nou să îl mănânce. Lucrul la care reveneai invariabil era imposibilitatea de a ști cum a fost viața de dinainte de Revoluție. Scoase din sertar o copie a unui manual de istorie pentru copii pe care-l împrumutase de la doamna Parsons și începu să copieze un pasaj în jurnal:

Pe vremuri (se spune), înainte de glorioasa Revoluție, Londra nu era orașul frumos pe care îl cunoaștem astăzi. Era un loc întunecat, murdar, mizerabil, unde aproape nimeni nu avea suficient de mâncare și unde sute și mii de săraci nu aveau încălțări și nici măcar un acoperiș unde să doarmă. Copiii mai mici decât tine trebuiau să lucreze douăsprezece ore pe zi pentru niște stăpâni cruzi, care îi biciuiau cu biciul dacă lucrau prea încet și îi hrăneau cu nimic altceva decât coji de pâine și apă stătută. Dar, printre toată această sărăcie teribilă, erau doar câteva case mari și frumoase în care locuiau oamenii bogați care aveau până la treizeci de slujitori care să îi îngrijească. Acești oameni bogați erau numiți capitaliști. Erau niște oameni grași, urâți, cu fețe rele, ca cel din imaginea de pe pagina opusă. Puteți vedea că este îmbrăcat într-o haină lungă, neagră, care era denumită redingotă, și o pălărie ciudată, strălucitoare, în formă de țeavă de aragaz, care era denumită joben. Aceasta era uniforma capitaliștilor și nimeni altcineva nu avea voie să o poarte. Capitaliștii dețineau totul în lume, iar toți ceilalți erau sclavii lor. Ei dețineau tot pământul, toate casele, toate fabricile și toți banii.

Dacă cineva nu îi asculta, îl puteau arunca în închisoare sau îi puteau lua slujba și să-l lase să moară de foame. Când orice persoană obișnuită vorbea cu un capitalist, trebuia să încremenească și să se încline în fața lui, să-și scoată șapca și să i se adreseze cu „domnule”. Șeful tuturor capitaliștilor era numit Rege și…

Dar știa restul manualului. Se menționa acolo episcopii ci mânecile lor fine, judecătorii în hainele lor de hermină, stâlpul infamiei, acțiunile, banda de alergare, pisica cu nouă cozi, Banchetul Primarului și practica de a săruta picioarele Papei. Exista și ceva numit JUS PRIMAE NOCTIS, care probabil nu ar fi menționat într-un manual pentru copii. Era legea prin care fiecare capitalist avea dreptul să se culce cu orice femeie care lucra într-una dintre fabricile lui.

Cum îți puteai da seama câte din ele erau minciuni? S-ar putea să fie adevărat că ființa umană obișnuită este mai bine acum decât era înainte de Revoluție. Singura dovadă a contrariului era protestul mut din propriile tale oase, sentimentul instinctiv că condițiile în care trăiai erau intolerabile și că într-o altă perioadă trebuie să fi fost diferite. L-a surprins că lucrul cu adevărat caracteristic în viața modernă nu era cruzimea și nesiguranța ei, ci pur și simplu goliciunea, umilința, apatia ei. Viața, dacă te uiți în jur, nu seamănă numai cu minciunile care apăreau pe teleecrane, ci chiar și cu idealurile pe care Partidul încerca să le atingă. În cea mai mare parte viața, chiar și pentru un membru de partid, era neutră și apolitică, o trecere prin slujbe triste, lupta pentru un loc la metrou, peticirea unei șosete uzată, cerșeala pentru o tabletă de zaharină, salvarea unui muc de țigară. Idealul stabilit de Partid era ceva uriaș, teribil și strălucitor – o lume de oțel și beton, de mașini monstruoase și arme terifiante – o națiune de războinici și fanatici, mărțăluind înainte în perfectă unitate, toți gândind aceleași gânduri și strigând. aceleași sloganuri, lucrând în permanență, luptând, triumfând, persecutând – trei sute de milioane de oameni toți cu aceeași față. Realitatea consta din orașe în descompunere, murdare, în care oamenii subhrăniți se amestecau încoace și încolo, în pantofi găuriți, în case peticite din secolul al XIX-lea, care miroseau mereu a varză și a toalete proaste. Părea să aibă o viziune a Londrei, vastă și ruinată, orașul cu un milion de coșuri de gunoi și, împreună cu ea, o poză cu doamna Parsons, o femeie cu fața ridată și părul firav, care se agita neputincioasă lângă un tub de gunoi blocat.

Se aplecă și se scărpină din nou la gleznă. Zi și noapte, teleecranele îți bombardau urechile cu statistici care demonstrează că oamenii de astăzi au mai multă mâncare, mai multe haine, case mai bune, recreere mai bună – că trăiesc mai mult, muncesc mai puține ore, sunt mai mari, mai sănătoși, mai puternici, mai fericiți, mai inteligenți, mai bine educați decât oamenii de acum cincizeci de ani. Niciun cuvânt din el nu putea fi dovedit sau infirmat. Partidul susține, de exemplu, că astăzi 40 la sută dintre profesioniștii adulți sunt alfabetizați: înainte de Revoluție, se spunea, numărul era de doar de 15 la sută. Partidul susține că rata mortalității infantile este acum doar de 160 la mie, în timp ce înainte de Revoluție era de 300 – și așa mai departe. Era ca o singură ecuație cu două necunoscute. Se putea foarte bine ca literalmente fiecare cuvânt din cărțile de istorie, chiar și lucrurile pe care cineva le-a acceptat fără dubii, să fie fantezie pură. Din câte știa el, se putea să nu fi existat niciodată o astfel de lege precum JUS PRIMAE NOCTIS, sau vreo creatură precum un capitalist, sau vreo haină precum redingotă.

Sursa: George Orwell – 1984. Traducere Nicolae Sfetcu. © 2022 MultiMedia Publishing