Israel - Drumul către post-modernitate

Dr. Alexandru Cristian

Ce înseamnă a fi post-modern în lume? Definiţia diferă de la un caz la altul, de exemplu în cadrul artelor este doar o mişcare, în cazul istoriei politicii este ultima treaptă a omenirii. Robert Cooper definea post-modernitatea ca momentul în care un stat este dezvoltat pe toate palierele sale şi în jurul său este prezent un climax de securitate. Securitatea a devenit un cuvânt la modă, uneori banalizat, a fi în siguranţă înseamnă a avea toate posibilităţile pentru a opri sau mai bine a preîntâmpina un pericol.

Zona Orientului Mijlociu este o zonă în care războiul nu încetează nici în zilele sfinte de sărbătoare.Conflictul este vechi şi totuşi atât de nou, statul Israel se luptă pentru supravieţuirea sa, într-un loc ostil, este o insulă în faţa “tsunami-ului” arab. Conflictul are rădăcini adânci, de fiecare dată este adusă, veşnica problemă a pământului. Este pe scurt un conflict de recunoaştere a proprietăţii unui pământ în care cele trei mari religii monoteiste şi-au purtat paşii milenari. Israel are o singură şansă de supravieţuire şi anume angajarea către un drum spre post-modernitate unde siguranţa cetăţenilor săi şi integritatea statală să fie în afara oricărui pericol, acest drum l-am numit “drumul păcii”.

Maturitatea politică a conducătorilor israelieni a fost demonstrată când primul-ministru Benjamin Netanyahu a acceptat planul pentru dezvoltare al Israelului până în 2020, ulterior va fi redactat un nou plan până în 2050. Acest plan a fost redactat de Institutul pentru Tehnologie al Israelului şi de Institutul pentru Studii Avansate în Ştiinţă şi Tehnologie”Samuel Neaman”.Planul are ca principal scop dezvoltarea Israelului şi apropierea sa faţă de potenţialul ţărilor dezvoltate.La dezvoltarea statului trebuie să contribuie în egală măsură şi poporul palestinian.

La începutul statului Israel[1], un plan de dezvoltare era o componentă ce ţinea de securitatea naţională şi de supravieţuirea statală. O frază rămasă în istoria acestui stat este motto-ul evoluţiei politice până în zilelel noastre: ”Trebuie să înveşmântăm pământul în haina concretului”. Aceasta frază poate fi rezumată la verbul a construi .A construi înseamnă a te dezvolta, a te dezvolta reprezenta la acel timp cheia supravieţuirii în regiune.

Sporul natural al acestui stat este foarte mare, în special cel al palestinienilor, provocarea acestui plan este controlul acestei demografii excedentare.Populaţia este mărită şi cu ajutorul Legii Repatrierii[2] care spune că fiecare evreu reîntors în Israel devine automat cetăţean. Planul principal de dezvoltare ridică o serie de probleme şi întrebări. O crucială întrebare ce se ridică este referitoare la dezvoltare şi dacă aceasta se poate face fără a afecta mediul, fără intoxicarea şi poluarea sa dar şi dacă este posibilă o bună partiţie a bunurilor. Statul evreu are în faţa sa trei mari provocări.Israelul îşi poate reduce decalajul faţă de ţările bogate numai dacă va reuşi să construiască o societate modernă bazată pe consens sau pe dialectica disensiunii după expresia lui Giovanni Sartori. Baza pentru o societate post-industrială este o populaţie educată şi păstrarea unei balanţe imigraţionale în sens pozitiv.

Israelul în 2020 se va întâlni cu o situaţie rară, pentru prima oară de peste 200 de ani, jumătate din populaţia evreiască de pe glob se va afla în statul evreu. Acesta va deveni centrul şi putem spune farul tuturor evreilor, va fi în stare acest stat să păstreze moştenirea milenară a evreilor dar să conserve şi moştenirea palestiniană…? Zona ostilă este în perpetuă frămânatare, Israelul trăieşte de la fondare sub “focul de voie” al vecinilor săi.

O provocare foarte mare este unificarea regiunilor de graniţă sărace cu centrul dezvoltat. Acest lucru trebuie făcut cu bunăvoinţa de a încheia şi tratate cu vecinii săi pentru a proteja mediul şi pentru a deschide şi neutraliza graniţele, unde este pace este şi dezvoltare. Aceste provocări şi dileme pot fi rezultate cu mult calm şi discernământ politic, bunăvoinţa oamenilor politici este cheia de boltă a rezolvării acestor probleme dar şi a implementării acestui plan.

Un plan naţional pentru o mai bună repartiţie a teritoriului israelian a fost elaborat în 2010.[3] În componenţa acestui plan un ax central este formarea a şapte regiuni care vor constitui pilonii dezvoltării economice şi sociale a statului.Trei regiuni vor fi urbane, ele vor reprezenta 20 la sută din suprafaţa statală dar vor concentra 80 la sută din populaţie.

Această zonă va fi puternic industrializată,se vor mobiliza importante resurse materiale şi umane pentru a apropia aceste regiuni cu regiunile celor mai bogate state din lume.

În jurul lor se vor forma “inimile verzi”, zone pline de parcuri şi păduri care vor reuşi să reducă mult poluarea şi vor contribui la sănătatea rezidenţilor.Regiunile intermediare sau tampon, două la număr. ocupă 14 la sută la sută din suprafaţă şi 12 la sută din populaţie.

Aceste regiuni vor face legătura între zonele dezvoltate şi mai puţin dezvoltate vor fi punţi de dezvoltare. Regiunile deschise, trei la număr, sunt cele mai vaste şi anume ele ocupă 66 la sută din suprafaţa ţării şi numai 8 la sută din populaţie. Sunt regiuni puţin urbanizate, bogate în resurse naturale, o astfel de regiune este spre exemplu deşertul Negev. Zona dezvoltată a statului este cea de pe coastă, putem compara această zonă cu regiunea Shanghai-ului, prosperitatea vine acolo unde bunurile pot fi rulate în afara propriei economii.

O ţintă foarte importantă este prezervarea resurselor de apă dulce, o resursă ce asigură supravieţuirea populaţiei evreieşti, dar şi o strânsă colaborare cu statele care deţin această resursă, Regatul Haşemit al Iordaniei. Un alt scop demn de subliniat este protejarea rezervaţiilor naturale, a parcurilor naţionale dar şi a pădurilor sau peşterilor.

Planul general de dezvoltare include egalitatea în faţa şanselor şi a partiţiei bunurilor produse de economia israeliană între evrei şi palestinieni dar şi colaborarea între aceste două popoare pentru o mai bună dezvoltare economică, socială şi politică.Oraşele şi periferiile lor trebuies să fie oaze de linişte şi prosperitate unde sinagoga să poată avea gard comun cu moscheea. Dezvoltarea puternică şi repartiţia egală a acestei dezvoltări trebuie să fie scopul noului stat evreu, cel post-modern.Unde copii să înveţe fiecare despre celălalt unde pluralismul să fie cuvântul cheie într-o societate deschisă, unde valorile comune să fie promovate. Scutul lui David numai trebuie să respingă semiluna islamică, Davidul evreiesc numai trebuie să se lupte cu Goliath-ul arab.Post-modern înseamnă pace şi linişte, unde toţi să se bucure de locul pe care un unic Dumnezeu l-a dat pentru toţi, Ţara Sfântă numai trebuie să fie terenul distrugerii ci ogorul fertil al păcii.

Israelul poate reuşi aceste obiective şi le poate continua până în 2050, după opinia mea, această bătălie a păcii şi colaborării nu trebuie oprită decât atunci când imamul poate discuta liniştit despre Tora cu rabinul.

Referințe

[1] 14 mai 1948 David Ben Gurion proclamă independenţa Israelului şi astfel porneşte primul război arabo-israelian(1948-1949).Au mai urmat o serie de conflicte cele mai notabile sunt Războul de 6 zile din 1967 şi cel de Yom Kippur din 1973.
[2] Lege dată în 1950 pentru a coloniza ţara.
[3] The National Spatial Plan, redactat iniţial de un grup mici de arhitecţi şi de planifacatori urbani, a fost lărgit până la sociologi, istorici, oameni de afaceri.Scopul său este realizarea unei convieţuiri trainice cu populaţia palestiniană dar şi păstrarea tradiţiilor cultural-istorice.