Keynes: egalitatea dintre prețul cererii de producție în ansamblu și prețul său de ofertă în teoria clasică

Din vremea lui Say și Ricardo, economiștii clasici au învățat că oferta își creează propria cerere; însemnând prin aceasta într-un sens semnificativ, dar nedefinit clar, că toate costurile de producție trebuie neapărat cheltuite în ansamblu, direct sau indirect, la cumpărarea produsului.

În Principiile economiei politice ale lui J.S. Mill, doctrina este expusă în mod expres:

”Ceea ce constituie mijlocul de plată pentru mărfuri sunt pur și simplu mărfurile. Mijloacele fiecărei persoane de a plăti pentru producțiile altor oameni constau în cele pe care el însuși le posedă. Toți vânzătorii sunt în mod inevitabil și, după înțelesul cuvântului, cumpărători. Dacă am putea dubla brusc puterile productive ale țării, ar trebui să dublam oferta de mărfuri pe fiecare piață; dar ar trebui, în același timp, să dublăm puterea de cumpărare. Toată lumea ar aduce o cerere dublă, precum și oferta; toată lumea ar putea cumpăra de două ori mai mult, pentru că fiecare ar avea de două ori mai mult de oferit în schimb.”

Ca un corolar al aceleiași doctrine, s-a presupus că orice act individual de abținere de la consum duce în mod necesar la și echivalează cu același lucru ca determinând ca munca și mărfurile astfel eliberate din furnizarea consumului să fie investite în producția de capital. Următorul pasaj din Teoria pură a valorilor domestice a lui Marshall ilustrează abordarea tradițională:

”Întregul venit al unui om este cheltuit prin cumpărarea de servicii și de mărfuri. Într-adevăr, se spune în mod obișnuit că un om cheltuiește o parte din venitul său și salvează pe o alta. Dar este o axiomă economică familiară că un om cumpără forță de muncă și mărfuri cu acea parte din venitul său pe care o economisește la fel de mult cum o face cu ceea ce se spune că o cheltuiește. Se spune că el cheltuie atunci când caută să obțină bucuria actuală din serviciile și mărfurile pe care le achiziționează. Se spune că el economisește atunci când face ca munca și mărfurile pe care le cumpără să fie dedicate producției de bogăție din care se așteaptă să obțină mijloacele de bucurie în viitor.”

Este adevărat că nu ar fi ușor să cităm pasaje comparabile din lucrarea ulterioară a lui Marshall sau din Edgeworth sau profesorul Pigou. Doctrina nu este niciodată enunţată astăzi în această formă brută. Cu toate acestea, ea stă la baza întregii teorii clasice, care s-ar prăbuși fără ea. Economiștii contemporani, care ar putea ezita să fie de acord cu Mill, nu ezită să accepte concluzii care necesită doctrina lui Mill ca premisă. Convingerea, care decurge, de exemplu, din aproape toate lucrările profesorului Pigou, că banii nu fac nicio diferență reală decât fricțional și că teoria producției și a ocupării forței de muncă poate fi elaborată (ca și a lui Mill) ca fiind bazată pe schimburi „reale” cu banii. introduși superficial într-un capitol ulterior, este versiunea modernă a tradiției clasice. Gândirea contemporană este încă profund cufundată în ideea că, dacă oamenii nu își cheltuiesc banii într-un fel, îi vor cheltui în altul. Economiștii de după război, într-adevăr, rareori reușesc să mențină acest punct de vedere în mod consecvent; căci gândirea lor de azi este prea mult pătrunsă de tendinţa contrară şi de fapte ale experienţei prea evident inconsecvente cu viziunea lor anterioară. Dar ei nu au tras consecințe suficient de ample; și nu și-au revizuit teoria fundamentală.

În primă instanță, aceste concluzii s-ar putea să fi fost aplicate genului de economie în care trăim de fapt printr-o analogie falsă cu un fel de economie Robinson Crusoe fără schimb, în care venitul pe care indivizii îl consumă sau îl rețin ca urmare a activității lor prodictive este, efectiv și exclusiv, producția in specie a acelei activități. Dar, în afară de aceasta, concluzia că costurile producției sunt întotdeauna acoperite în total de veniturile din vânzare rezultate din cerere, are o mare plauzibilitate, deoarece este dificil să o deosebești de o altă propoziție, asemănătoare, care este indubitabilă, și anume că venitul obținut în totalitate de toate elementele din comunitate în cauză într-o activitate productivă are în mod necesar o valoare exact egală cu valoarea producției.

În mod similar, este firesc să presupunem că actul unui individ, prin care se îmbogățește fără a lua aparent nimic de la altcineva, trebuie să îmbogățească și comunitatea în ansamblu; astfel încât (ca în pasajul tocmai citat din Marshall) un act de economisire individuală duce inevitabil la un act paralel de investiție. Căci, încă o dată, este indubitabil că suma sporurilor nete ale bogăției indivizilor trebuie să fie exact egală cu creșterea netă agregată a bogăției comunității.

Cei care gândesc în acest fel sunt, totuși, înșelați de o iluzie optică, care face ca două activități esențial diferite să pară la fel. Ei presupun în mod greșit că există o legătură care unește deciziile de a se abține de la consumul prezent cu deciziile de a asigura consumul viitor; întrucât motivele care le determină pe cele din urmă nu sunt legate în nici un fel simplu de motivele care le determină pe cele dintâi.

Prin urmare, ipoteza egalității dintre prețul cererii de producție în ansamblu și prețul său de ofertă este cea care trebuie privită drept „axioma paralelelor” a teoriei clasice. Acceptând aceasta, rezultă toate celelalte – avantajele sociale ale economiei private și naționale, atitudinea tradițională față de rata dobânzii, teoria clasică a șomajului, teoria cantitativă a banilor, avantajele necalificate ale laissez-faire în ceea ce privește comerțul exterior și multe altele pe care va trebui să punem la îndoială.

Sursa: John Maynard Keynes, The General Theory of Employment, Interest and Money. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu. © 2023 MultiMedia Publishing