Home » Articole » RO » Societate » Comunităţi » Psihologia mulțimilor » Mecanismul hipnozei colective – Iluzia și contagiunea

Mecanismul hipnozei colective – Iluzia și contagiunea

crowd-1531426

Nu este necesar ca o mulțime să fie mare, pentru a fi distrusă capacitatea de a vedea corect ceea ce se întâmplă, iar faptele reale să fie înlocuite cu halucinații care nu au legătură cu acestea. De îndată ce câțiva indivizi se adună, ei constituie o mulțime, și, chiar dacă ar fi oameni de știință distinși, preiau toate caracteristicile mulțimilor care nu au nicio legătură cu specialitatea lor. Puterea de observare și spiritul critic posedat de fiecare dintre ei în parte dispar imediat. Un psiholog ingenios, Davey, ne furnizează un exemplu curios, raportat în Analele de Știinte Psihice, și merită să fie povestit aici. Davey a convocat o reuniune de observatori distinși, printre care unul dintre primii savanți ai Angliei, Wallace; după ce i-a lăsat să examineze obiectele și să le sigileze unde au vrut ei, a făcut să apară toate fenomenele clasice spiritiste: materializarea spiritelor, scris pe ardezie, etc. După ce, ulterior, a obținut de la acești observatori distinți rapoarte scrise în care afirmau că fenomenele observate nu puteau fi produse decât prin mijloace supranaturale, le-a spus că toate acestea sunt rezultatul unor trucuri foarte simple.

“Cel mai surprinzător în ancheta lui Davey, scrie autorul articolului, nu este minunea trucurilor în sine, ci calitatea extrem de scăzută a rapoartelor pe care le-au întocmit martorii neinițiați . Deci, a afirmat el, martorii pot face numeroase afirmații pozitive care sunt complet eronate, dar al cărui rezultat este că, dacă acceptăm descrierile lor ca fiind exacte, fenomenele pe care le descriu nu se pot explica prin trucuri. Metodele inventate de Davey au fost atât de simple că este de mirare că a avut îndrăzneala să le folosească; dar el avea o asemenea putere asupra minții mulțimii că o putea convinge să vadă ceea ce nu vedea.” Este vorba întotdeauna de puterea hipnotizator asupra hipnotizatului. Dar atunci când această putere se exercită asupra unor spirite mai înalte, puse în gardă în prealabil, se poate ânțelege cât de ușor este să păcălești mulțimile obișnuite.

Exemple analoage sunt nenumărate. Un astfel de exemplu este povestea a două fetițe care înecate și scoase din Sena.

Acești copii au fost recunoscuți mai întâi în modul cel mai categoric de o duzină de martori. Toate afirmațiile au fost atât de concordante că nu a mai rămas nicio urmă de îndoială în mintea judecătorului. El a stabilit certificatul de deces. Dar, când s-a ajuns la înmormântare, printr-un noroc s-a descoperit că presupusele victime erau perfect în viață și aveau, într-adevăr, o asemănare foarte vagă fetițele care s-au înecat. Ca și în mai multe dintre astfel de exemple, afirmația primului martor, victimă a unei iluzii, a fost suficientă pentru a sugestiona pe toți ceilalți.

În astfel de cazuri, punctul de plecare al sugestiei este întotdeauna iluzia produsă într-un individ prin reminiscențe mai mult sau mai puțin vagi, apoi contagiunea prin afirmații a acestei iluzii primitive. Dacă primul observator nu ar fi fost foarte impresionabil, ar fi fost suficient ca să vadă, pe trupul pe care credea că îl recunoaște – fără nicio asemănare reală, în fapt – unele particularități, o cicatrice sau un detaliu de aspect care poate evoca ideea unei alte persoane.

Ideea evocată poate deveni nucleul unui tip de cristalizare care invadează înțelegerea și paralizează toate facultățile critice. Ceea ce observatorul vede atunci nu mai este obiectul în sine, dar imaginea evocată în mintea lui.

Acest lucru explică recunoașterea eronată a cadavrelor copiilor de către propriile lor mame, ca în următorul caz care a fost evocat de ziare, și care arată cu precizie manifestarea exactă a cele două niveluri de sugestie care acționează asupra mecanismului.

Copilul a fost recunoscut de un alt copil – ceea ce a fost greșit. Apoi se derulează seria de recunoașteri incorecte. Și se constată un lucru extraordinar. A doua zi după ce un elev l-a recunoscut o femeie a exclamat: ‘Ah! Dumnezeule, este copilul meu.’

Este adusă în apropierea cadavrului, aceasta îl examinează, vede o cicatrice pe frunte. ‘El este, spune ea, bietul meu copil, pierdut din iulie anul trecut. Mi l-au furat și l-au ucis!’

Femeia era îngrijitoare pe Rue du Four în Paris și se numea Chavandret. Ajunge acolo și cumnatul ei care, fără ezitare, a declarat: ‘Acesta este micuțul Philibert.’ Mai mulți locuitori ai străzii l-au recunoscut pe Chavandret Philibert în copilul de la Villette, fără a mai pune la socoteală propriul lui învățător pentru care medalia era un indiciu.

Ei bine! vecinii, cumnatul, învățătorul și mama au greșit cu toții. Șase săptămâni mai târziu a fost stabilită identitatea copilului. Era un copil din Bordeaux, ucis în Bordeaux și adus prin mesagerie la Paris. (Publicat în Éclair pe 21 aprilie 1895)

Rețineți că aceste recunoașteri se fac în general de femei și copii, adică tocmai ființele cele mai impresionabile. Ele arată, în aceeași ordine de idei, cât de mult poate valora în justiție o astfel de mărturie. În ceea ce privește copiii, mai ales afirmațiile lor nu ar trebui să fie invocate niciodată. Magistrații repetă ca un clișeu că la această vârstă copiii nu mint. Dacă ar avea o cultură psihologică ceva mai puțin sumară ar ști că la această vârstă, dimpotrivă, se minte aproape întotdeauna. Minciuna, fără îndoială, este nevinovată, dar constituie totuși o minciună. Ar fi mai corect să se decidă condamnarea unui acuzat dând cu banul decât, așa cum s-a făcut atât de multe ori, urmare a mărturiei unui copil.

Revenind la comentariile făcute de mulțimile, am ajuns la concluzia că observațiile colective sunt cele mai greșite dintre toate, iar cele mai multe ori ele sunt doar o iluzie a unui individ care, prin contagiune, a sugestionat pe ceilalți. S-ar putea multiplica la nesfârșit faptele care dovedesc că trebuie să existe cea mai profundă neîncredere în mărturia mulțimilor. Mii de oameni au participat la celebra șarjă de cavalerie în bătălia de la Sedan, și totuși este imposibil, în prezența martorilor oculari cei mai contradictorii, să se descopere de cine a fost comandată. Într-o carte recentă, generalul englez Wolseley a dovedit că s-au comis până aici erori mult mai grave cu referire la cele mai importante evenimente ale bătăliei de la Waterloo, fapte care au fost atestate de sute de martori.

(Știm noi în fapt, cum s-a întâmplat mai exact măcar o singură bătălie? Mă îndoiesc. Noi știm care au fost învingătorii și învinșii, dar, probabil, nimic mai mult. Ceea ce povestește Harcourt, actor și martor al bătăliei de la Solferino, este aplicabilă tuturor bătăliilor: “Generalii (informați în mod natural de sute de martori) transmit rapoartele lor oficiale; ofițerii curieri modifică aceste documente și editează proiectul final; Șeful Statului Major îl contestă și îl reface. Ajunge la Mareșal, care exclamă: “Vă înșelați amarnic! ” Și-l substituie cu propria reformulare. Nu mai există aproape nimic din raportul inițial.” Harcourt se referă acest fapt ca o dovadă a imposibilității de a stabili adevărul despre evenimentul cel mai frapant, cel mai bine observat.”)

Asemenea fapte ne arată ce valoare are mărturia mulțimilor. Tratatele de logică încadrează unanimitatea a numeroși martori în categoria celor mai solide dovezi care pot fi invocate pentru a dovedi exactitatea unui fapt. Dar, ceea ce noi cunoaștem din psihologia mulțimilor arată că tratatele de logică trebuiesc reformulate complet cu privire la acest punct. Evenimentele cele mai discutabile sunt cu siguranță cele care au fost văzute de cel mai mare număr de persoane. A spune că un fapt a fost observat simultan de mii de martori este egal cu a spune că de multe ori faptul real este foarte diferit de narațiunea adoptată.

Rezultă clar din cele de mai sus că practic cărțile de istorie trebuie să fie considerate drept rezultate ale imaginației pure. Ele sunt povești fanteziste despre fapte rele observate, însoțite de explicații făcute după aceea. Dacă trecutul nu ne-ar fi lăsat moștenire opere literare, artistice și monumentale, nu am ști absolut nimic real despre ce s-a întâmplat. Știm noi un singur crâmpei de adevăr în ceea ce privește viața oamenilor mari care au jucat rolurile principale în umanitate, cum ar fi Hercules, Buddha, Iisus sau Mohamed? Cel mai probabil nu. În principiu mai mult decât atât, viața lor reală contează foarte puțin. Ceea ce ne interesează să cunoaștem sunt oamenii mari așa cum i-au clădit popularele legende. Eroii legendari, și în niciun caz adevărații eroi, sunt cei care au impresionat mintea mulțimilor.

Din păcate legendele – chiar dacă acestea sunt scrise în cărți – nu au în sine nicio consistență. Imaginația mulțimii le transformă în mod continuu în funcție de timp, și mai ales în funcșie de rase. Suntem departe cu imaginea de Dumnezeul cel însetat de sânge față de Dumnezeul Bibliei, de iubile Sf. Tereza, iar Buddha la care se închină în China nu mai are nimic în comun cu cel care este venerat în India.

Nici măcar nu este nevoie să treacă secole peste eroi pentru ca aceștia să fie transformați de imaginația mulțimilor. Transformarea are loc uneori în doar câțiva ani. Relativ recent, legenda unuia dintre cei mai mari eroi de poveste s-a schimbat de mai multe ori în mai puțin de cincizeci de ani. Sub Bourboni, Napoleon a devenit un fel de caracter filantrop idilic și liberal, prieten al celor umili, care, în conformitate cu poeții, trebuia să se păstreze memoria lui sub paiele pentru mult timp. Treizeci de ani mai târziu, eroul pozitiv a devenit un despot însetat de sânge care, după ce a uzurpat puterea și libertatea, a făcut să piară trei milioane de oameni numai pentru a-și satisface ambiția. Apoi a apărut o nouă transformare a legendei. Și după ce zeci de secole se vor, oamenii de știință ai viitorului, în prezența acestor povestiri contradictorii, probabil se vor îndoi de existența eroului, așa cum uneori se îndoiesc de Buddha, și vor vedea în el doar un mit solar, sau o dezvoltare ulterioară a legendei lui Hercules. Ei înșiși se vor consola cu ușurință, fără îndoială, cu această incertitudine, pentru că, mai buni inițiași decât azi în cunoașterea psihologiei mulțimilor, vor ști că istoria nu poate decât miturile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.