(Frenologia a fost una dintre primele încercări de corelare a funcțiilor mentale cu anumite părți ale creierului.)
Mintea este un set de facultăți cognitive, incluzând conștiința, percepția, gândirea, judecata, limbajul și memoria. Este de obicei definită ca fiind facultatea gândurilor și conștiinței unei entități. Aceasta deține putere de imaginație, recunoaștere și apreciere, și este responsabilă pentru procesarea sentimentelor și a emoțiilor, rezultând atitudini și acțiuni.
Există o lungă tradiție în filozofie, religie, psihologie și știința cognitivă despre ceea ce constituie o minte și care sunt proprietățile sale distinctive.
O întrebare deschisă cu privire la natura minții este problema minte-corp, care investighează relația dintre minte și creierul fizic și sistemul nervos. Punctele de vedere mai vechi au inclus dualismul și idealismul, care au considerat mintea oarecum non-fizică. Vederile moderne se concentrează adesea asupra fizicismului și funcționalismului, care susțin că mintea este aproape identică cu creierul sau poate fi redusă la fenomene fizice, cum ar fi activitatea neuronală, deși dualismul și idealismul continuă să aibă mulți suporteri. O altă întrebare se referă la tipurile de ființe care sunt capabile să aibă minte. De exemplu, dacă mintea este exclusivă pentru oameni, sau o au și unele sau toate animalele, sau toate lucrurile vii, sau dacă este o caracteristică strict definibilă sau poate fi și o proprietate a unor tipuri de mașini create de om.
Oricare ar fi natura sa, s-a căzut în general de acord că mintea este ceea ce permite unei ființe să aibă conștiință subiectivă și intenționalitate față de mediul său, să perceapă și să răspundă la stimuli cu un fel de agent, și să aibă conștiință, inclusiv gândire și sentimente.
Conceptul de minte este înțeles în multe moduri diferite de multe tradiții culturale și religioase diferite. Unii văd mintea ca pe o proprietate exclusivă pentru oameni, în timp ce alții atribuie proprietățile minții entităților non-vii (de exemplu panpsihismul și animismul), animalelor și zeităților. Unele dintre cele mai vechi speculații înregistrate au asociat mintea (uneori descrisă ca fiind identică cu sufletul sau cu spiritul) teoriilor privind viața de după moarte și ordinea cosmologică și naturală, de exemplu în doctrinele lui Zoroaster, Buddha, Platon, Aristotel și alți greci, indieni și, mai târziu, filosofi europeni islamici și medievali.
Filosofii importanți ai minții sunt Plato, Descartes, Leibniz, Locke, Berkeley, Hume, Kant, Hegel, Schopenhauer, Searle, Dennett, Fodor, Nagel și Chalmers. Psihologi precum Freud și James, precum și oameni de știință din informatică, precum Turing și Putnam, au dezvoltat teorii influente despre natura minții. Se explorează posibilitatea minții ne-umane în domeniul inteligenței artificiale, în care se lucrează îndeaproape cu cibernetica și teoria informațiilor pentru a înțelege modurile în care prelucrarea informațiilor de către mașinile nonbiologice este comparabilă sau diferită de fenomenele mentale din mintea umană.
Mintea este de asemenea prezentată ca fluxul de conștiință unde impresiile sensibile și fenomenele mentale se schimbă în mod constant.
(Ilustrarea lui René Descartes a dualismului minte-corp. Descartes credea că intrările sunt transmise de organele senzoriale la epifiza creierului și de acolo la spiritul imaterial.)
Definiții
Atributele care alcătuiesc mintea sunt intens discutate. Unii psihologi susțin că doar funcțiile intelectuale „superioare” constituie mintea, în special rațiunea și memoria. În această perspectivă, emoțiile – dragostea, ura, teama și bucuria – sunt mai primitive sau subiective în natură și trebuie văzute ca fiind diferite de mintea ca atare. Alții susțin că diferitele stări raționale și emoționale nu pot fi atât de separate, încât sunt de aceeași natură și origine și, prin urmare, ar trebui să fie considerate ca parte a minții.
În uzul popular, mintea este frecvent sinonimă cu gândirea: conversația privată cu noi înșine pe care o purtăm „în interiorul capului nostru”. Unul dintre atributele cheie ale minții în acest sens este că este o sferă privată la care nu are acces nimeni altul decât proprietarul. Nimeni altcineva nu ne poate „cunoaște mintea”. Se poate interpreta doar ceea ce comunicăm conștient sau inconștient.
Facultățile mentale
În general vorbind, facultățile mentale sunt diferitele funcții ale minții sau lucrurile pe care mintea le poate „face”.
Gândirea este un act mental care permite oamenilor să înțeleagă lucrurile în lume și să le reprezinte și să le interpreteze în moduri semnificative sau care corespund nevoilor, atașamentelor, obiectivelor, angajamentelor, planurilor, scopurilor, dorințelor etc. Gândirea implică medierea simbolică sau semiotică a ideilor sau a datelor, ca atunci când formăm concepte, ne implicăm în rezolvarea problemelor, raționamente și luarea deciziilor. Cuvintele care se referă la concepte și procese similare includ deliberarea, cunoașterea, ideea, discursul și imaginația.
Gândirea este uneori descrisă ca o funcție „superioară” cognitivă, iar analiza proceselor de gândire este o parte a psihologiei cognitive. Este, de asemenea, strâns legată de capacitatea noastră de a crea și utiliza instrumente; să înțelegem cauza și efectul; să recunoaștem tiparele semnificative; să înțelegem și să descoperim contexte unice de experiență sau activitate; și să răspundem lumii într-un mod semnificativ.
Memoria este capacitatea de a păstra, reține și ulterior a reda cunoștințe, informații sau experiență. Deși memoria a fost în mod tradițional o temă persistentă în filosofie, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, studiul memoriei a apărut, de asemenea, ca subiect de cercetare în paradigmele psihologiei cognitive. În ultimele decenii, a devenit unul dintre pilonii unei noi ramuri a științei numită neuroștiință cognitivă, o îmbinare între psihologia cognitivă și neurologie.
Imaginația este activitatea de a genera sau a evoca noi situații, imagini, idei sau alte calități în minte. Este o activitate caracteristic subiectivă, mai degrabă decât o experiență directă sau pasivă. Termenul este folosit tehnic în psihologie pentru procesul de revigorare în percepțiile minții a obiectelor anterior date în percepția simțurilor. Deoarece această utilizare a termenului este în conflict cu cea a limbajului obișnuit, unii psihologi au preferat să descrie acest proces drept „imagistică” sau „imagerie” sau să vorbească despre ea ca fiind „reproductivă”, spre deosebire de imaginația „productivă” sau „constructivă”. Lucrurile imaginate se spune că sunt văzute cu „ochiul minții”. Printre numeroasele funcții practice ale imaginației se numără abilitatea de a proiecta posibile viitoruri (sau istorii), de a „vedea” lucrurile din perspectiva altora și de a schimba modul în care este perceput ceva, inclusiv de a lua decizii de a răspunde la sau de a adopta ceea ce este imaginat.
Conștiința la mamifere (aceasta include și oamenii) este un aspect al minții, despre care se crede că cuprinde calități precum subiectivitatea, simțirea și abilitatea de a percepe relația dintre sine și mediul înconjurător. Este un subiect de cercetare în filozofia minții, psihologiei, neuroștiinței și științei cognitive. Unii filozofi împart conștiința într-o conștiință fenomenală, care este experiența subiectivă în sine, și accesul la conștiință, care se referă la disponibilitatea globală a informațiilor pentru sistemele de procesare din creier. Conștiința fenomenală are multe calități experimentate, deseori denumite qualia. Conștiința fenomenală este, de obicei, conștiința a ceva sau despre ceva, o proprietate cunoscută ca intenționalitate în filosofia minții.
Conținutul mental
Conținutul mental este acele elemente despre care se crede că sunt „în” minte și capabile să se formeze și să fie manipulate de procese și capacități mentale. Exemplele includ gânduri, concepte, amintiri, emoții, percepții și intenții. Teoriile filosofice ale conținutului mental includ internalismul, externalismul, reprezentaționismul și intenționalitatea.
Memetica
Memetica este o teorie a conținutului mental bazată pe o analogie cu evoluția darwiniană, care a fost creată de Richard Dawkins și Douglas Hofstadter în anii 1980. Este un model evolutiv al transferului de informații culturale. O meme, analogă unei gene, este o idee, o credință, un model de comportament („etc.”) „găzduit” în una sau mai multe minți individuale și care se poate reproduce din minte în minte. Astfel, ceea ce altfel ar fi privit ca un individ care influențează pe altul să adopte o credință, este văzut memetic ca o meme care se auto-reproduce.
Relația cu creierul
La animale, creierul sau encefalonul, este centrul de control al sistemului nervos central, responsabil pentru gândire. La majoritatea animalelor, creierul este situat în cap, protejat de craniu și aproape de aparatul senzorial primar de vedere, auz, echilibru, gust și olfacție. În timp ce toate vertebratele au creier, majoritatea nevertebratelor au fie un creier centralizat, fie colecții de ganglioni individuali. Animalele primitive, cum ar fi bureții, nu au deloc creier. Creierul poate fi extrem de complex. De exemplu, creierul uman conține aproximativ 86 de miliarde de neuroni, fiecare legat de până la 10.000 de alți neuroni.
Înțelegerea relației dintre creier și minte – problema minte-corp este una din problemele centrale ale istoriei filozofiei – este o problemă provocatoare atât filozofică, cât și științifică. Există trei mari școli filosofice de gândire cu privire la răspuns: dualismul, materialismul și idealismul. Dualismul susține că mintea există independent de creier; materialismul susține că fenomenele mentale sunt identice cu fenomenele neuronale; idealismul susține că există doar fenomene mentale.
În cea mai mare parte a istoriei, mulți filozofi au descoperit că este de neconceput că cunoașterea ar putea fi implementată de o substanță fizică, cum ar fi țesutul cerebral (adică neuroni și sinapse). Descartes, care a gândit extensiv despre relațiile minte-creier, a găsit posibil să explice reflexele și alte comportamente simple în termeni mecanici, deși nu credea că gândul complex și limbajul în particular ar putea fi explicat doar prin referire la creierul fizic.
Cele mai clare dovezi științifice despre o relație puternică între materia creierului fizic și minte este impactul modificărilor fizice ale creierului asupra minții, cum ar fi leziunile traumatice ale creierului și consumul de droguri psihoactive. Filosoful Patricia Churchland notează că această interacțiune medicament-minte indică o legătură intimă între creier și minte.
Pe lângă întrebările filosofice, relația dintre minte și creier implică o serie de întrebări științifice, inclusiv înțelegerea relației dintre activitatea mentală și activitatea creierului, mecanismele exacte prin care medicamentele influențează cunoașterea, și corelațiile neuronale ale conștiinței.
Abordările teoretice pentru a explica modul în care mintea apare din creier includ conexionismul, computaționalismul și creierul bayesian.
Lasă un răspuns