1. Voința de Adevăr, care ar trebui să ne ispitească la multe intreprinderi hazardate, faimosul Adevăr despre care toți filosofii au vorbit până acum cu respect, câte probleme nu ne-a făcut această Voință de Adevăr! Ce întrebări ciudate, confuze și discutabile! Este deja o poveste lungă; totuși pare ca și cum ar fi început cu greu. Este de mirare dacă în final creștem neîncrezători, ne pierdem răbdarea și ne întoarcem de nerăbdare? Că acest Sfinx ne învață în cele din urmă să punem întrebări noi înșine? CINE este cu adevărat cel care ne pune întrebări aici? CE este în realitate această „Voință de Adevăr” din noi? De fapt, ne-am oprit mult timp la întrebarea cu privire la originea acestei Voințe – până când în cele din urmă am ajuns într-un stadiu absolut în fața unei întrebări încă și mai fundamentale. Am întrebat despre VALOAREA acestei Voințe. Considerăm ca dorim adevărul: DE CE NU MAI DEGRABĂ neadevarul? Și incertitudinea? Chiar și ignoranța? Problema valorii adevărului s-a prezentat singură înaintea noastră – sau am fost noi cei care ne-am prezentat înaintea problemei? Care dintre noi este aici Oedip? Și care Sfinxul? Ar putea părea o colecție de întrebări și note de interogare. Și s-ar putea crede că în cele din urmă să ni se pară că problema nu a fost prezentată niciodată înainte, ca și cum noi am fi fost primii care am discutat-o, am privit-o și AM RISCAT să o PUNEM ÎN DISCUȚIE? Pentru că există riscul de a o pune în discuție, poate mai mare ca oricare altul.
2. „CUM S-AR PUTEA ca ceva să apară din contrariul său? De exemplu, adevărul din eroare? sau Voința de Adevăr din voința de a înșela? sau fapta generoasă din egoism? sau viziunea luminoasă pură a înțeleptului din lăcomie? O astfel de geneză este imposibilă, oricine o visează este un nebun, mai rău decât un nebun; lucrurile de cea mai înaltă valoare trebuie să aibă o origine diferită, o origine a LOR însele – în acest proces tranzitoriu, seducător, iluzoriu, în această tulburare de amăgire și cupiditate, ele nu pot avea sursa lor. Mai degrabă în sânul Ființei, în intranzitoriu, în Dumnezeul ascuns, în ‘Lucru în sine – ACOLO trebuie să fie sursa lor, și nicăieri altundeva!” – Acest mod de raționament dezvăluie prejudecățile tipice prin care metafizicienii din toate timpurile pot fi recunoscuți, acest mod de evaluare este la baza întregii lor proceduri logice; prin această „credință” a lor, ei își exercită „cunoașterea” lor, pentru ceva care în cele din urmă este botezat solemn „Adevărul”. Convingerea fundamentală a metafizicienilor este CREDINȚA ÎN ANTITEZELE VALORILOR. Nu s-a întâmplat niciodată, nici măcar celor mai prudenți dintre, ei să se îndoiască aici în prag (unde îndoiala era, oricum, o strictă necesitate); deși au făcut un legământ solemn, „DE OMNIBUS DUBITANDUM”. Căci poate fi pus la îndoială, în primul rând, dacă există antiteze; și în al doilea rând, dacă evaluările populare și antitezele de valoare pe care metafizicienii și-au pus pecetea, nu sunt poate doar estimări superficiale, doar perspective provizorii, pe lângă faptul că sunt probabil făcute dintr-un colț, probabil de jos – ”perspectiva broaștei”, așa cum a fost, pentru a împrumuta o expresie obișnuită printre pictori. În ciuda întregii valori care ar putea să aparțină adevăratului, pozitivului și neegoismului, ar fi posibil ca o valoare mai mare și mai fundamentală pentru viață să fie în general atribuită pretenției, voinței de iluzie, egoismului și lăcomiei. S-ar putea chiar să fie posibil ca CEEA CE constituie valoarea acelor lucruri bune și respectate. să constea tocmai în faptul că sunt legate, înnodate și croșetate în mod insidios cu aceste lucruri rele și aparent opuse – poate chiar dacă sunt în esență identice cu ele. Poate! Dar cine dorește să se preocupe de periculoasele „Poate”! Pentru acea anchetă, trebuie să așteptăm apariția unei noi ordini a filosofilor, cum ar fi alte gusturi și înclinații, inversul acelor filozofi de până acum prevalenți ai periculosului „Poate” în toate sensurile termenului. Și pentru a vorbi cu toată seriozitatea, văd că noii filozofi încep să apară.
3. După ce am ațintit un ochi critic pe filosofi, și am citit suficient printre rândurile lor, acum îmi spun că cea mai mare parte a gândirii conștiente trebuie să fie socotită printre funcțiile instinctive, și asta este chiar și în cazul gândirii filosofice ; unul are aici de învățat ceva nou, după cum a învățat ceva nou despre ereditate și „calități înnăscute”. Cum actul de naștere nu are nici cea mai mică importanță în întregul proces și procedură a eredității, la fel de puțin este „conștiința de a fi” OPUSĂ instinctivului în orice sens decisiv; cea mai mare parte a gândirii conștiente a unui filozof este în mod secret influențată de instinctele sale și forțată în canalele definite. Și în spatele întregii logici și a suveranității ei de mișcare aparentă, există evaluări, sau vorbind mai clar, cerințele fiziologice, pentru menținerea unui anumit mod de viață. De exemplu, faptul că siguranța merită mai mult decât incertitudinea, că iluzia este mai puțin valoroasă decât „adevărul”, asemenea evaluări, în ciuda importanței lor regulatorii pentru NOI, ar putea fi, totuși, numai evaluări superficiale, tipuri speciale de calități înnăscute, care ar putea fi necesare pentru menținerea ființelor de felul nostru. Presupunând, în fapt, că omul nu este doar „măsura lucrurilor”.
4. Falsitatea unei opinii nu presupune ca noi să obiectăm în vreun fel împotriva ei: aici, poate, noul nostru limbaj sună foarte ciudat. Întrebarea este, cât de departe poate fi o opinie de promovarea vieții, de păstrarea vieții, de conservarea speciilor, poate de dezvoltarea speciilor, și cât de mult suntem înclinați să susținem că cele mai false opinii (de care aparțin a priori judecățile sintetice) sunt cel mai indispensabil pentru noi, că fără recunoașterea ficțiunilor logice, fără o comparație a realității cu lumea pur IMAGINATĂ a absolutului și imuabilului, fără o contrafacere constantă a lumii prin numere, omul nu putea trăi – că renunțarea la opinii false ar fi o renunțare la viață, o negare a vieții. RECUNOAȘTEREA NEADEVĂRULUI CA O CONDIȚIE DE VIAȚĂ; înseamnă cu certitudine impunerea ideilor tradiționale a valorii într-o manieră periculoasă, și o filozofie care se străduiește să facă acest lucru s-a așezat singură în afara binelui și răului.
Lasă un răspuns