O scurtă istorie a filosofiei istoriei

Filosofia istoriei este studiul filozofic al istoriei și al disciplinei sale. Termenul a fost inventat de filozoful francez Voltaire.[1]

În filosofia contemporană s-a dezvoltat o distincție între termenii de filosofia speculativă a istoriei și filosofia critică a istoriei, denumită acum analitică. Primul pune la îndoială sensul și scopul procesului istoric, în timp ce cel din urmă studiază fundamentele și implicațiile istoriei și metoda istorică.[2][3] Numele acestora sunt derivate din distincția lui C. D. Broad între filosofia critică și filozofia speculativă.[4][5]

În Poetica, Aristotel (384–322 î.e.n.) a menținut superioritatea poeziei asupra istoriei, deoarece poezia vorbește despre ceea ce ar trebui sau trebuie să fie adevărat și nu doar despre ceea ce este adevărat.

Herodot, un contemporan cu Socrate din secolul al V-lea î.e.n., s-a rupt de tradiția homerică de a transmite narațiune din generație în generație în lucrarea sa „Investigații” (greaca veche: Ἱστορίαι; Istoríai), cunoscută și sub numele de Istorii. Herodot, considerat de unii ca primul istoric sistematic, și, mai târziu, Plutarh (46–120 e.n.) au inventat discursurile libere pentru figurile lor istorice și și-au ales subiectele istorice cu un ochi către îmbunătățirea morală a cititorului. Istoria trebuia să învețe exemple bune care să fie urmate. Presupunerea că istoria „ar trebui să învețe exemple bune” a influențat modul în care scriitorii au produs istoria.

Din perioada clasică până la Renaștere, istoricii au alternat între concentrarea asupra subiectelor menite să îmbunătățească omenirea și devotamentul față de fapte. Istoria a fost compusă în principal din hagiografii ale monarhilor sau din poezie epică care descria gesturi eroice (cum ar fi Cântecul lui Roland – despre bătălia de la Pasul Roncevaux (778) în timpul primei campanii a lui Carol cel Mare de cucerire a peninsulei Iberice).

În secolul al XIV-lea, Ibn Khaldun, care este considerat unul dintre părinții filozofiei istoriei, a discutat în detaliu filosofia sa despre istorie și societate în Muqaddimah (1377). Lucrarea sa reprezintă un punct culminant al lucrărilor anterioare ale sociologilor islamici medievali în sferele eticii islamice, științelor politice și istoriografiei, cum ar fi cele ale lui al-Farabi (c. 872 – c. 950), Ibn Miskawayh, al-Dawani și Nasir al-Din al-Tusi (1201–1274).[6] Ibn Khaldun a criticat adesea „superstiția inactivă și acceptarea necritică a datelor istorice”. El a introdus o metodă științifică în filosofia istoriei (pe care Dawood [7] o consideră ceva „complet nou pentru epoca sa”) și a numit-o adesea „noua sa știință”, care este acum asociată cu istoriografia. Metoda sa istorică a pus, de asemenea, bazele pentru observarea rolului statului, a comunicării, a propagandei și a părtinirii sistematice în istorie. [6]

Până în secolul al XVIII-lea, istoricii s-au orientat către o abordare mai pozitivistă – concentrându-se pe fapte cât mai mult posibil, dar totuși cu ochii pe istorii care ar putea instrui și îmbunătăți. Începând cu Fustel de Coulanges (1830–1889) și Theodor Mommsen (1817–1903), studiile istorice au început să se îndrepte către o formă științifică mai modernă. În epoca victoriană, istoriografii au dezbătut mai puțin dacă istoria era menită să îmbunătățească cititorul și mai mult despre cauzele care au transformat istoria și cum se putea înțelege schimbarea istorică.

Referințe

Voltaire, La philosophie de l’histoire, Changuion, 1765.
The Continuing Relevance of Speculative Philosophy of History, Journal of the Philosophy of History
Philosophy of History, Stanford Encyclopedia of Philosophy
E.g. W. H. Walsh, Introduction to the Philosophy of History (1951) ch. 1 p. 2.
Rolf Gruner, „The concept of speculative philosophy of history,” Metaphilosophy 3(4).
H. Mowlana (2001). „Information in the Arab World”, Cooperation South Journal 1.
Compară: Ibn Khaldun (1958). „Introducere de N. J. Dawood”. Muqaddimah: o introducere în istorie în trei volume. Broșate Princeton/Bollingen. Vol. 1. Traducere de Franz Rosenthal; compilat de N. J. Dawood (prescurtat, ilustrat, retipărit, revizuit). Princeton University Press. p. X. ISBN 9780691017549. Consultat la 18.06.2016. Respingând superstiția inactivă și denunțând acceptarea necritică a datelor istorice, Ibn Khaldun a adoptat o metodă științifică complet nouă pentru epoca sa și a folosit o nouă terminologie pentru a-și conduce ideile. Faptul că era pe deplin conștient de originalitatea gândirii sale și de unicitatea contribuției sale, idee ilustrată de numeroasele referințe pe care le face la „noua sa știință”.