Postulatele relativității speciale
1. Primul postulat (principiul relativității)
Legile prin care starea sistemelor fizice suferă modificări nu sunt afectate, indiferent dacă acestea se referă la unul sau la celălalt dintre cele două sisteme de coordonate în mișcare de translație uniformă. Sau: legile fizicii sunt aceleași în toate formele de referință inerțiale.
2. Al doilea postulat (invarianța c)
Așa cum este măsurată în orice cadru de referință inerțial, lumina este întotdeauna propagată în spațiu vid cu o viteză definită c care este independentă de starea de mișcare a corpului emițător. Sau: viteza luminii în spațiul liber are aceeași valoare c în toate cadrele inerțiale de referință.
Baza celor două postulate pentru relativitatea specială este cea folosită istoric de Einstein și rămâne astăzi punctul de plecare. Așa cum a recunoscut mai târziu Einstein, derivarea transformării Lorentz utilizează în mod tacit câteva ipoteze suplimentare, inclusiv omogenitatea spațială, izotropia și lipsa de memorie. De asemenea, Hermann Minkowski a folosit implicit ambele postulate când a introdus formularea spațiului Minkowski, deși a arătat că c poate fi văzută ca o constantă spațiu-timp, iar identificarea cu viteza luminii derivă din optică.
Determinări alternative ale relativității speciale
Din punct de vedere istoric, Hendrik Lorentz și Henri Poincaré (1892-1905) au derivat transformarea Lorentz de la ecuațiile lui Maxwell, care a servit pentru a explica rezultatul negativ al tuturor măsurătorilor deplasării eterului. Prin aceasta eterul luminifer devine nedetectabil în acord cu ceea ce Poincaré a numit principiul relativității. Un exemplu mai modern de derivare a transformării Lorentz din electrodinamică (fără a utiliza deloc conceptul istoric al eterului) a fost elaborat de Richard Feynman.
În urma derivării inițiale a lui Einstein și a prezentării teoretice a grupului de către Minkowski, s-au propus numeroase derivări alternative, bazate pe diferite seturi de ipoteze. Adesea s-a susținut (cum ar fi Vladimir Ignatowski în 1910, sau Philipp Frank și Hermann Rothe în 1911, și mulți alții în anii următori) că o formulă echivalentă cu transformarea Lorentz, până la un parametru liber non-negativ, rezultă doar din însăși postulatul relativității, fără a mai postula ulterior viteza universală a luminii. (De asemenea, aceste formulări se bazează pe diferitele ipoteze menționate mai sus, cum ar fi izotropia). Valoarea numerică a parametrului în aceste transformări poate fi apoi determinată prin experiment, la fel cum valorile numerice ale perechii de parametri c și permitivitatea în vid sunt lăsate să fie determinate prin experiment chiar și atunci când se utilizează postulatele originale ale lui Einstein. Experimentul exclude validitatea transformărilor Galilei. Când au fost găsite valorile numerice atât în abordările lui Einstein cât și în celelalte, atunci aceste abordări diferite au ca rezultat aceeași teorie.
Lasă un răspuns