Pseudoştiinţa

Pseudoştiinţa este o metodologie, credinţă sau practică, considerată de susţinătorii ei drept ştiinţifică, sau care pare a fi ştiinţifică dar nu aderă la o metodologie ştiinţifică adecvată, lipsindu-i susţinerea prin evidenţă sau caracterul plauzibil, sau statutul ştiinţific confirmat. Termenul s-a format din prefixul grec pseudo- (fals, sau care se pretinde a fi) şi ştiinţa (din latinescul scientia, însemnând „cunoaştere”). Cea mai veche utilizare a acestei denumiri se consideră ca aparţinând fiziologului francez François Magendie, care este considerat unul din pionierii fiziologiei experimentale.

Termenul este folosit în sens peiorativ, pentru a desemna o încadrare inadecvată sau înşelătoare ca ştiinţă. Corespunzător, cei care practică sau susţin o „pseudoştiinţă” sunt caracterizaţi prin aceiaşi termeni. Există o divergenţă între filozofii ştiinţei şi unii membri ai comunităţii ştiinţifice referitor la posibilitatea unei distincţii obiective între „pseudoştiinţă” şi „ştiinţă”.

Profesorul Paul DeHart Hurd consideră că o mare parte din licenţiaţii în ştiinţă „sunt în stare să distingă între ştiinţă şi diferitele pseudoştiinţe precum astrologia, şarlatania, ocultismul, sau superstiţia”. După cum se spune în diferite cursuri despre introducerea în ştiinţe, pseudoştiinţa este oricare subiect care pare a fi ştiinţific la prima vedere, sau ai cărui susţinători susţin că este ştiinţific, dar care contravine condiţiilor de testare sau deviază mult de la alte aspecte fundamentale ale metodelor ştiinţifice. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă a SUA, în raportul său „Credinţa în pseudoştiinţă”, ia în considerare zece exemple de credinţe paranormale connsiderate ca fiind pseudoştiinţifice: percepţia extrasenzorială (ESP), casele bântuite, fantomele, telepatia, clarviziunea, astrologia, comunicarea mentală cu morţii, vrăjitoarele, reîncarnarea, şi spiritismul.

Pseudoştiinţa este caracterizată de folosirea unor afirmaţii vagi, exagerate sau care nu se pot testa, supralicitarea confirmării în detrimentul argumentării, lipsa transparenţei pentru teste realizate de alţi experţi, şi o stagnare în dezvoltarea teoriei.

Bibliografie

Bauer Henry H (2000). Science or Pseudoscience: Magnetic Healing, Psychic Phenomena, and Other Heterodoxies. University of Illinois Press.
Charpak Georges (2004). Debunked. Johns Hopkins University Press. ISBN 0801878675.
Derksen AA (1993). „The seven sins of pseudo-science”. J Gen Phil Sci 24: 17–42.
Derksen AA (2001). „The seven strategies of the sophisticated pseudo-scientist: a look into Freud’s rhetorical toolbox”. J Gen Phil Sci 32: 329–350. doi:10.1023/A:1013100717113.
Gardner M (1990). Science – Good, Bad and Bogus. Prometheus Books. ISBN 0879755733.
Gardner M (1957). Fads and fallacies in the name of science. Dover Publications. ISBN 0486203948.
Hansson SO (1996). „Defining pseudoscience”. Philosophia naturalis 33: 169–176.
Martin M (1994). „Pseudoscience, the paranormal, and science education”. Science & Education 3: 1573–901. doi:10.1007/BF00488452.
Schadewald Robert J (2008). Worlds of Their Own – A Brief History of Misguided Ideas: Creationism, Flat-Earthism, Energy Scams, and the Velikovsky Affair. Xlibris. ISBN 978-1-4363-0435-1.
Shermer M, Gould SJ (2002). Why People Believe Weird Things – Pseudoscience, superstition, and other confusions of our time. New York: Holt Paperbacks. ISBN 0805070893.
Wilson F (2000). The Logic and Methodology of Science and Pseudoscience. Canadian Scholars Press. ISBN 155130175X.
Pratkanis, Anthony R. (July/August 1995). „How to Sell a Pseudoscience”. Skeptical Inquirer 19 (4): 19–25.