(Opinii critice privitoare la conceptualizarea actuală a ideilor neoplatonice a realităţii virtuale)
Petru Ababii
Email: petruababii47@gmail.com
s. Bolohani, r. Orhei, Republica Moldova
Neoplatonic reflections on contemporary virtual reality.
(Critical opinions regarding the current conceptualization of neoplatonic ideas of virtual reaaality).
In this article I bring some personal objections to the attempts of the current philosophical thinking to accommodate the Platonic ideas to the contemporary philosophical course, as well as to the capacity of this logistical effort to give a more essential interpretation of the Platonic philosophy and of the dimensions it acquires both in profound and general manifestation in the thinking and because of the thinking of our days. In the discourse of the present neoplatonic ideas generated by this logistical capacity, logically unjustified and dangerous deviations are made from those newer principles that characterize neoplastonism and which are associated with the ancient Heideggerian principles of exploring philosophical knowledge. In this approach, I address conceptually and critically the neoplatonic ideas expressed by a concrete author in one of his speeches on this subject.
C-F Moraru spune că „idealurile tăcute ale gândirii contemplative ghidează contemplarea noastră şi ghidează tacit direcţiile în care mintea contemporană „fuge” în diverse domenii ale discursului ştiinţific şi existenţial”, concluzionând că „eforturile noastre contemplative converg, dând naştere unor focare plasate într-o depărtare intangibilă pe chiar linia orizontului nostrtu mental.”1 De aceea ispitele contemplative sunt în acelaşi timp „idealuri tacite” nemanifeste „în carne şi oase” conştiinţei noastre, pentru că a lor „ ciudată forţă de atracţie constă tocmai în depărtarea şi intangibilitatea lor”2 . În acest fel ele devin „experienţe nonjudecative”. Ceea ce autorul numeşte „un focar inefabil a-l gândurilor exprimate, ceva simplu, infinit de simplu atât de simplu încât filosoful nu reuşeşte nici odată s-o spună” este, de fapt, ideea de sine – ideea în primordial – ideea absolută la care fac trimitere în tratarea diferitor teme explicative în lucrările mele şi pe care lumea filosofică o consideră greu de înţeles şi de nepătruns (fundături ale gândirii – aporii), idee în postură de element inefabil pe care autorul îl consideră că „nu dezvoltă propriu zis un orizon” şi care ”rămâne inclus în sine şi în acelaşi timp deschis către orice determinări”3
Inefabilul pătrunde în gândirea filosofică actuală în posturile noii „mentaltăţi” după cum le numeşte autorul, adică în postura unei idiologii ansanbliste a misticului religios, care „în cadrul sufletului” ce se „revărsâ din sine crează lucrurile materiale” 4.
1Cornel Florin Moraru, „Către o metafizică a virtualului. Ispitile contemplative neoplatonice şi realitatea vituală. Întruchipări contemplative ale neoplatonismului”, Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti . „Revista de filosofie”, nr. 1, tomul 1.XX, 2023, p.3.
2 Ibidem.
3 Ibidem, p.10.
4 Ibidem, p.12.
Este imposibilă şi nerealistă o astfel de metamorfoză în care inefabilul prin intermediul noii mentalităţi în cadrul sufletului să dea naştere lucrurilor materiale, pentru că inefabilul creează lucrurile materiale în mod direct şi nu prin noile mentalităţi,ele singure fiind împreună cu sufletul produse directe ale inefabilului identificat cu ideea în absolut, transpunerea căreea ca realitate în fomula idiologiei ansambliste a misticului religios conţine toate proectele înscrise în ea a lucrurilor materiale cărora le va da naştere.
Autorul afirmă urmăztoarele: „Dacă ar fi să privim fenomenologic lucrurile în contemplare, conştiinţa individuală se identuifică cu ideea contemplată. Astfel omul purcede la o ipostază superioară lui.”5 Nicidecum, căci cum poate el să acceadă la o ipostază superiaoră lui, dacă el însăşi este această idee contemplatoare prin care se manifestă drept cine este. Ideea contemplatoare este a sa ca parte din ideea absolută – un produs a-l aceteea, din care motiv omul nu poate în postura de conştiinţă de sine să producă ideea absolută, el-singur fiind un produs (copie) a-l proiectului ideii sale contemplative.
În continuare autorul afirmă următoarele: „Dacă sensul logosului este escendent contemplarea este ascendentă.”6 Nicidecum, deoarece contemplarea este constanta încorporată în ideea contemplării. Mai departe autorul afirmă următaorele: „Prin ea [conemplarea n.n.] ca act prim, ipostazele inferioare le percep pe cele superioare în chiar constituţia lor.”7 Ipostazele inferioare nu sunt, de fapt, absoşut inferioare deoarece ele poartă caracterul contemplării ca act prim, pentru că în afara ei toate iposrazele inferioare şi toate ipostazele superioare sunt prime ca produse cu cota lor parte parţializată din contremplare . Care ar fi deci faptul care le multiplică şi diversifică ? Este acela că sunt din start numai nişte fragmente fracţionalizate ale contemplării parţializate şi ea din start. Autorul continuă cu următoarele : „Î acelaşi timp însă încercând să exprime acest obiect a-l cunoaşterii, omul nu poate doar să-l transpună prin artă în materie, perzându-i astfel caracterul pur inteligibil şi unitatea originară.”8
El, de fapt, nu-şi „pierde caracterul pur inteligibil”, ci îl parţializează (fragmentează) adjdecându-şi cota parte a sa din contemplare şi deci şi cota parte din unitatea originară , deoarece obiectul nu poate să conţină unitatea originară integrală, căci el este numai ipostază şi nu idee în absolut – Raţiunea generală. De aceea „orice generare sau creaţie” nu se „bazează pe un act prim de accedere la o realitatre superioară şi pe un act secund de transpunere a acestei realităţi într-o ordine ontologică inferioară. „9 după cum crede Plotin, ci „orice generare sau creaţie” rămâne deopotrivă simultan în ambele ipostaze ca cote părţi a fiecăreea, fracţionate de distribuirea lor pe ciferblatul cronologic al timpului. Ambele ipostaze sunt esenţiale prin cota lor parte din primordialitate – ideea absolută (logos – discurs – calcul – socoteală – computaţie ). Dar oare computaţia nu este o compunere, adică o combinare de atâtea şi atâtea cuvinte? În acest fel cuvintele devin computaţii simple – elemente computative alcătuitoare de Logos – elemente (date) informaţionale.
5 Ibidem, p.12
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Ibidem.
Prin urmare Logosul nu este mai departe decât discursivitatea şi mai aproape de computaţie după cum crede autorul, ci dimpotrivă este deopotrivă şi concomitent în regim de simultanietate şi discursivitate şi computaţie, deoarece comutaţia este discursivă iar discursivitatea este computativă.
Emanaţia gândurilor nu este spontană după cum afirmă Plotin ca ispită contemplativă , ci fluidă (cursivă) ca părţi fragmantate – parţializări contemplative după un gând mai simplu – legătura care face emanaţia fluidă permanentă , de la simplu la compus prin logos, discursivitate şi computaţie – Logos – Logistică. Prin urmare nici Logosul nu poate fi un act spontan, ci fluid, deoarece la rându-i este alcătuit din elemente şi mai simple – cuvinte – litere, care nicidecum nu se pot combina spontan, ci fluid datorită legături strânse ce există între ele şi semnificaţiile lor. Prin urmare Logosul se face conştient prin sine şi prestaţia sa cogniivă, deoarece este un produs a-l contemplării care determină conştiinţa omului şi nu un act nonconştient după cum afirmă autorul prin următoarele: „Fiinţările nu au la baza generării lor un act intenţional, voit cauzat de nişte necsităţi interne sau externe, ci mai degrabă o aducere laolaltă de caracteristici ce se adună într-o gonfiguraţie ordinară”.10 Dar cum se face această aducere laolaltă fără a fi la început o intenţie voită necesară, adică fără a fi ea însăşi, de fapt, întruchipată şi produsă totodată de această fracţionare fluidă perpetuă?
Autorul spune : „ Unul [se are în vedere Unul ca unitate primordială generatoare de toate cele ce compun şi dau semnificaţie aparte fiinţei umane n.n.] nu este constrâns de nici o cauză internă sau externă să genereze întreaga erarhie a fiinţei , dar în acelaşi timp nici nu se poate concepe o lume în care el nu face acest lucru .”11 Atunci în ce mod nu este constrâns, dacă totuşi face acest lucru. Căci numai cânstrâns de ceva sau cineva trebuie să fii ca să faci un oarecare lucru, deoarce în lumea reală efectul trebuie să asibă şi o cauză. Prin urmare efecturea lucrului („acest lucru”) are o cauză care în acest caz este constrângerea, existenţa căreea autorul o neagă. Deci de unde vine constrângerea ca lucrul să fie realozat? Ea vIne de la existenţa Realuiui12 care se compune simultan în două ipostaze – partea Ideii absolute numită virtualitate absolută necunoscută de om, ci doar intută şi partea lui care se numeşte Realiatae şi care se concepe pe sine printr-o conştientizare a propriei existenţe parţializată şi fragmentată în lumi şi sublumi cu toate nivelurile lor de realitate. 13
Se naşte o contradicţie aparentă pentru că se dă o explicaţie eronată a genezei gândirii şi contemplării. Plotin spune „Hipostasul se naşte când puterea emanată din Unul care tinde la început să se piardă într-o multiplicitate nedefinită se reculege într-un fel de sine , se convergeşte şi astfel se finalizaeză.”14.
10Ibidem, p.12.
11Ibidem.
12Petru Ababii, „Prim adevăr şi interpretare”, Chişinău, 2013.
13Ibidem.
14Cornel-Florin Moraru, „Către o metafizică a virtualului. Ispitele contemplative neoplatonice şi ralitatea viurtuală. Întruchipări contemporane ale neoplatonismului” Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Revista de filosofie, tomul 1.XX, nr.1, 2023.
Cum să „se piardă” dacă ea totuşi naşte „o multiplicitate” până la urmă constatată „finită” care încă „se reculege într-un fel de sine”? Aşadar Hipostasul (ipostaza superioară) nu suferă nici o transformare , ci este de la început în primordial gata pregătit ca proiect a-l ideii de Hipostas din Ideea absolută. Autotul articolului susţine că „Această conversie poate fi gândită ca o imitaţie, însă ca o imitaţie care nu implică asemănarea gândită ca o imitaţie bilaterală între două entităţi, ci ca relaţie unilaterală.”15 Dar de unde să se nască numai relaţii unilaterale, dacă nu ar exista, de fapt, o relaţie bilaterală, căci ea de aici vine din interiorul acestei reciprocităţi dintre două entităţi, deoarece imitaţie însemnă copiere prin conversie a entităţii (ipostazei) superioare de către entitatea (ipostaza) inferioară. Căci în definitiv imitaţia nu e tot una cu asemănarea. Prin urmare prin semnificaţia lor esenţială entităţile sunt egale din care motiv relaţia, care în acest caz este a două entităţi identice şi deci nu asemănătoare, ci imitatoare este bilaterală. Continuă el” Cu alte cuvinte ipostaza inferioară imită şi se aseamănă cu cea superioară în timp ce reversul nu este valabil.”16 Şi totuşi imită sau este asemănătoare? Care este varianta aleasă de autor? Ipostaza inferioară nu imită, dar este însăşi copia ipostazei superioare în ceea ce are ea esenţial – informaţia genetică care este proiectul ei – idee ipostazică din ideea absolută. Prin uramre ipostaza inferioară nu că nu-şi are reversul valabil în cea superioară, ci dimpotrivă, îşi are în ea reversul , căci din ea vine prin copiere (conversie). Aceasta se numeşte ipostază infeioraă nu că ar fi mai difeită de cea superioară, ci pentru că ea este încă o repetare multiplicată, adică încă o parţializare a celei suprioare pirtătoare de gene trsansmisibile, pe care le preea ipostaza inferioră. Deci diferenţa dintre ele nu este în esenţial, ci în repetare în altă formulă întruchipătoare a ipostazei superioare, adică a aceloraşi gene ei apaţinându-i. Căci este dovedit de ştiinţa biologică că genele părinţilor se transmit absolut aceleaşi copiilor (urmaşilor), genele acestora fiind identice cu cele ale părinţilor. Iată altă afirmaţie a autorului „Intelectul imită Unul şi prin această imitaţie se aseamănă cu el , însă Unul nu se aseamănă astfel cu intelectul. Cele două rămân entităţi complect diferinte.”17 Unul nu că nu se aseamănă dar, dimpotrivă, se aseamănă prin partea sa în ipostaza inferioară între ele existând o legătură bilaterală (vezi mai sus) una dintre care leagă ipostaza inferioară de cea suprioară şi implicit şi de Unul. Prin urmare cele două rămân entităţi nu radical diferite, ci radical asemănătoare‚ împreună formând Realul 18. Prin urmare între ele există o contaminare veritabilă şi nu cum spune autorul că „între ele nu există o contaminare”19. Dacă n-ar exista o contaminare ipostaza inferioară nu ar avea geneză din cea superioară. De aceea această contaminare copie proiectul ei din Unul (Ideea absolută) alcătuind ipostaza inferioară, fiind deci nu o imitaţie şi nici o emulaţie, ci o copie exactă proporţionată a proectului ei din Unului (Ideii absolute). Autoirul nu concepe că prin poziţia pe care o ocupă, el face aceiaşi filosofie ca a lui Hidegger, delimitează ipostazele inferioare parţializate – fiinţarea de cea superioară – fiinţa ca purtătoare de esenţilităţi genetice primordiale, căzând astfel într-o gaură neagră (vezi cum spune el că ”cele două entităţi sunt radical diferite”), astfel întroducându-se teroarea fiinţării asupra fiinţei.
15Ibidem, p.15, 16 Ibidem, 17.Ibidem, 18. Petru Ababii, „Prim adevăr şi interprtare. Criterile tainice ale genezei”, Chişinău, 2013. 19Cornel-Florin Moraru, „Către o metafizică a virtualului. Ispitele contemplative neoplatonice şi realitatea virtuală. Întruchipări contemporane ale neoplatonizmului”„ Universitatatea Naţională de Arte din Bucureşti, „Revista de filosofie” , nr.1, tomul 1.XX, p. 15
Prin uramare conversia nu este o „emulaţie a unei realităţi superioare care oferă statut ontologic entităţii care îndeplineşte acest act”20, ci o copiere a unei realităţi superioare ce oferă nu statut ontologic, ci ontogenetic, genele fiind acele ipostaze superioare parţializate de Ideea absolută (de Unul) şi care îndeplinesc acest act. Iată afirmaţiile în care autorul se contrazice singur pe sine: „Astfel ispita conemplativă a emanaţiei ascunde în sine şi o ispită a emulaţiei prin conversie, pe care trebuie să o gândim ca revers a-l acesteea”21, semnificaţia cărora este anulată de semnificaţia următoarelor cuvinte ale autorului „cu alte cuvinte ipostaza inferioară imită şi se aseamănă cu cea superioară. În timp ce reversul nu este valabil”22. Dacă reversul nu este valabil care pentru ipostaza inferioraă ete ipostaza superioară atuci cum poate ea s-o imită pe cea supertioară? Nu este clar care poziţie totuşi dintre aceste două o susţine autorul ca adevăr al său.
Astfel se face, că ceea ce numim computaţie a Logosului care generaeză configuraţii (configuraţiile lucrurilor materiale) reprezintă, de fapt, reversul intim a-l proecţiei lui în Ideea absolută (în Unul) difuzat continui şi fluid în parţialităţi simultane cu ipostazele superioare şi cele inferioare, care toate împreună compun timpul şi spaţiul. Iată de ce „în chiar centrul „nu a unei „ontolofii virtuale”, ci a unei ontogenii nu stă ideea de emulaţie, ci copia concretă şi intimă parţializată a ideii de ipostază superioară. În chimb iată ce avem la autor prin următoarea sa afirmaţie: „În chiar centrul unei ontologii virtuale stă ideea de emulaţie, deoarece aceste obiecte nu sunt decât în măsura în care emulează o anumită obiectivitate.”23 Dacă s-ar produce o emulaţie atunci am tebui să admitem că primordialul în esenţa lui ca idee supremă în obiecte se deteriorează şi se lipseşte de el însuşi, de ceea ce ea se are ca statornicie – Unul. Astfel se fac, că deosebirea care există între spirutul antic şi cel contemporan nu este produsul unei „anamorfoze” după cum îşi propune autorul, ci prin aceeaşi bine cunoscută metamorfoză genetică, deoarece anamorfoza ar întrerupe orice legătură între ipostazele superioare şi cele inferioare pe care autorul le crede unilaterale (vezi mai sus). Căci dacă acest proces ar fi anamorfozic, atunci cum s-ar produce ontologia, adică de fapt ontogenia? Ori ontogeneza este un proces lent de parţializare a ipostazelor superioare în noi şi noi ipostaze inferioare, fapt care şi constituie morfoza (morfogeneza) şi nu anamorfoza care nu poate avea loc. Anamorfoza ar opri timpul formator în acest fel de spaţiu, adică de formare a noi şi noi ipostaze superioare şi de noi şi noi ipostasze inferioare.
20Ibidem, p15
21Ibidem.
22Ibidem.
23Ibidem.
Aşa cum, deci, totul în Realitate se petrece printr-o metamirfoză (morfoză), fapt care a avut loc pe tot timpul existenţei Realităţii inclusiv şi pe timpul lui Platon şi a-l filosofiei sale, atunci platonicismul metamorfozat în neoplatonicism în sensul aderării la el a noi parţializări (a noi ipostaze posterioare), nu că au ştirbit valorile dar, dimpotrivă, le-a accentuat în regim de morfoză (morfogeneză) bazat pe valorile de fond ale platonicismului pe vremea vieţii lui Platon şi nicidecum „prin ispitile sale contemplative ca o anamorfoză” după cum susţine autorul”24 .
Căci altfel anamorfoza, de fapt, ar anula existenţa în general şi mişcarea în natură, fapt dovedit de însăşii fiinţele ca fiinţare care se pecep pe sine şi care astfel devin produse ale mofogenezei dar şi producătoare de morfogeneză. Dacă ar fi avut loc anamorfoza, atunci am mai fi putut noi acum şi aici să vorbim despre neoplatonicism? Ori neoplatonicismul este el însăşi un rezultat al morfogenezei, adică de formare a noi calităţi genetice umane, făcându-l pe filosof în stare să discute despre platonicism cu aceste noi calităţi genetice formatoare de noi idei care toate împreună formează conceptele neoplatonicismului.
Autorul se contrariază din nou prin următoarea afiramaţie: „Această deformare [ se are în vedere deformarea ipostazelor superioare n.n.] însă nu trebuie văzută ca o falsificare, ci ca o consecinţă firească a mersului spiritului prin istorie”.25 Dar cum rămâne atunci cu emulaţia care potrivit lui nu are revers în ipostaza superioară (vezi mai sus). Oare ea prin semnificaţia pe care o poartă nu este un fals (o falsitate) a ipostazei superioare? Nu este clar în ce ipostază a sa pe cea supertioară semnificaţia căreea crede că o poartă prin ideile neoplatoniciste vehiculate în lucrarea sa sau pe cea inferioară care potrivit lui nu-şi regăseşte reversul în ipostaza superioară, astfel prin aceasta el, de fapt, pecteluindu-şi soarta nu de neoplatonicist, care este de fapt fals interpretat, deorace conform lui este o falsitate şi o emulaţie a ipostazei superioare (vezi mmai sus), ci rolul de platonicist dovedit în lucarea sa de el însăşi, deşi pretinde că este evaoluat portivit ei. 26
Referindu-se la conştiinţa tehnică a lumii actuale autorul susţine că „ … ptem spune că principala mutaţie ce caracterzizează această eră a spirtului uman este aceea că dispozitivile tehnicii pe care o folosim nu mai sunt numai instrumente pin care ne îndeplinim scopurile personale, ci ele înşile crează o lume cu propriul lor tip de realitate, în care cu toţii suntem imersaţi”27. A spune acest lucru înseamnă a contrazice propriile afirmaţii care spun că ipostazele inferioare sunt emanaţia ipostazelor superioare (vezi mmai înainte). Dacă aceste instrumente sunt ipostazele iunferioare şi ele emanaţii, de fapt, identice ale celor superioare, atunci cum aceste instrumente tehnice „înşile crează o lume cu propriul lor tip de realitate în care cu toţii suntem imersaţi”? 28
24 Ibidem.
25 Ibidem. p.16.
26 Ibidem.
27 Ibidem.
28 Ibidem.
Înseamnă, că dacă înşile crează un tip de realitate nouă, atunci ele nu au cum fi emanaţii a ipostazelor superioare care au propria lor semnificaţie intimă numai lor aparţinându-le şi care formează un tip de realitate numai lor aparţinându-i. Iar una din ipoistazele superioare cu configuraţa sa la fel de superioară care este omul este , de fapt, acea ipostază superioară care crează instrumentele şi nu cele inferioare care sunt înşăşi aceste instrumnente. Prin urmare acest lucru ar înseamna că instrumentele se crează pe sine însăşi odată ce formează un tip nou de realitate şi nu omul care de fapt le construieşte. Prin urmare în realitate prin aceste ipostaze inferioare ale lui în postura de instrumente lui aparţinându-i, omul şi-a creat o lume adăgătoare luimii lui – lumea realităţii tehnice tot lui aparţinându-i şi nu una creată de instrumentele tehinice pe care autoul o crde apraţinând acestor instrumente. Deşi aceste instumente tehnice crează noi instrumente o fac tot cu ipostazele superioare care sunt întuchipate de logicile raţiunii umane, adică cu ajutorul intiligenţei umane. De aceea omul nu devine neputincios (lucru la care face aluzie nu deschis, ci în ascuns autotul în lucarrea sa ea fiind dedusă aici prin ceea ce confirm în opus cu poziţia autorului) în faţa instrumentelor şi faţâ de lumea tot a sa creată cu ajutorul instrumentelor, adică cu ajutorul său propriu, prin acest ajutor propriu adăugând o lume cu agutorul căreea omul devine şi mai puterrtnic. Este vorba, de fapt, de detaşarea virtualului (ipostazele superioare una dintre care şi cea mai suprioară este omul) de Real cu Realitatea sa (de ipostazele sale inferioare în cazul dr faţă instrumentele tehnice) pe care o face autorul asemnea cum a făcut-o Heidegger care a detaşat fiinţa de fiinţare (Daseinul de Sein), adică autorul în acest caz, detaşând majusculele sale contemplative logice şi raţionale de produsele sale directe în postură de fiinţare.29 În acest fel şi acum după atâta şi atâta timp după Platon exegeza filosofică actuală în general şi în conceptul autorului nostru în special rămâne în fond pe aceleaşi poziţii, de fapt, nonneoplatoniciene care interpretează repetat meru în alt mod aceleaşi concepte heideggheriene sau kantiene (acestea din urmă fiind caracteristice lucrărilor altor autori).
Autorul afirmă că ”… noi trăim concomitent în această realitate virtuală pur informaţională creată de tehnică şi în cea actuală”30. Chiar aşa să fie? Dar cea actuală de care ipostaze ţine, nu tot de cele superioare întruchipate de om (vezi mai sus), adică trăim într-o realitate numai de fapt virtuală ? Căci lumea actuală este în acelaşi timp şi lume virtuală şi viceversa, deoarce nu le putem desprinde una de alta (vezi mai sus), ele împreună constituind Realitatea în care existăm. Prin urmare aşa zisa lume actuală este numai relativ actuală, deoarece este concomitentă cu cea virtuală într-o simultanietate conluctativă formatoare de Realitate, fiecare deţinând cota parte ce-i revine din parţialitatea fragmentării ipostazeşor superioare în ipostaze inferioare, adică parţializarea ipostazeşor inferioare din ipostazele superioare. Este, deci, mai lesne de afirmat că noi trăim într-o lume reală, căci, în definitiv, omul poate trăi şi fără această lume informaţională tehnică aşa cum a făcut-o cu mii de ani în urmă. De aceea lumea sa este numai relativ virtuală şi relativ actuală ea în cumulare ea fiind una reală (vezi mai sus).
29 Petru Ababii, „Prim adevăr şi interpretare”, Chişinău, 2013
30 Cornel-Florin Moraru, „Către o metafizică a virtualului. Ispitle contemplative neoplatonice şi ralitatea virtuală. Întruchipări contrmporane ale neoplatonizmului”, Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Revista de filosofie, nr.1, tomul 1.XX, p. 16.
Autorul susţine că este un scandal a-l gândirii faptul după cum afirmă el în următoarea afirmaţie că „ Intelegenţa artificială deşi creată de om nu mai are nevoie de om pentru a se perpetua”.31 Intelegenţa intelectuală este una numai relativ virtuală, adică nu este legată absolut numai de ipostazele superioare ale raţiunii umane care este produsul direct a-l proiectelor sale în ideea absolută ca virtualitate absolută dar legată şi de produsele ei ipostazele sale infrioare , deoarece între ele există o legătură reciprocă (bilaterală – vezi mai sus). De aceea intelegenţa artificială, dimpotrivă, are nevoie de om, fiind în acest fel creaţie a lui, din care motiv ea în orice moment poate fi supusă de el printr-un impuls de această natură, în acest fel fiindu-i oprită orice acţiune împotriva creatorului ei sau împotriva altor creaţii ale omului înainte ca ea să hotărască soarta lui. Iar informaţiile care alimentează intelegenţa artificială oare nu de la om vin şi care, de fapt, nu este o intelegenţă artificială, ci una naturală, nefiind totodată nici o configuraţie artificială. Autorul spune despre informaţie următoarele: „De aceea ea nu poate fi nici ceva de ordin material, nici ceva de ordin ideal, ci la fel ca Unul neoplatonic, străbate aceste domenii şi le dă coerenţă, ea este un principiu formator, o punere în formă, la care conştiinţa noastră nu are acces imediat, ci doar prin configuraţiile rezultate prin computaţie, care emulează caracterul unor obiecte propriu zise”.32 Informaţia care prefigurează toate aceste medii, de fapt, este ideaală şi ea se numeşte ideea absolută ce se transmite parţializat ca proiecte în ipostazele superioare şi care formează ceia ce numim genele umane, genele ontogenetice – transferare care se numeşte transcendenţă – fenomen obligatoriu ce se petrece cu orice preţ.33 Iar transcendenţa formatoare de gene (genotipuri umane) ţine de divin – acel primordial pe care aproape tuţi filosofii evită să-l lege cu Divinitatea şi să-l excludă din acest registru a-l exsplorării filosofiei. 34 Ori caracterul filosofiei ca ştiinţă generalistă nu prevde excluderea unor teme de explorare fie ele şi de natră religioasă. Informaţia nu este altceva decât parte (praţialitate) din ideea absolută care transcendentaeză toate mediile, formând realităţi , subrealităţi (niveluri de realitate). 35 Prin urmare toate obiectele Realităţii ca obiecte relativ virtuale întruchipate în ipostaze inferioare şi ele copii (vezi mai înainte) ale ipostazlor superioare vor conţine ca parţialităţi din ipostazele superioare cota parte ce-i apaţine din ideea absolută. Astfel se face că principiul informaţional este propriu tuturor obiectelor Realităţii fie ele vii sau moarte, de fapt relativ moarte odată ce conţin acest principiu informaţional şi relativ vii cu cât conţin mai puţin din acest principiu informaţional. Iată de ce toate obiectele lumii sunt informaţionale şi funcţionază ca nişte compiutete ce stochează, dar şi trnasmit în mediul înconjurător informaţii – informaţile lor proprii, care fac legătura cu alte astfel de sisteme compiuterizate informaţionale din Realittae şi din întrg Universul. Prin acest lucru Universul este unitar ca un compiuter uriaş în interiorul căruia se produce în regim transcendentar schimb de informaţii între elementele infinit de multe care-l alcătiesc ca un Întreg acumulator de informaţii dar şi eliberator (distribuitor) de informasţii .
31Ibidem, p.17.
32 Ibidem.
33Petru Ababii, „ Transmulticulticulturalismul monoteist sau transcendenţă şi creştinsim”, Chişinău , tipografia „Prag-3” SRL Chişinău, 2008.
34 Ibidem.
35 Ibidem.
Din acest motiv „informaţia nu dobândeşte un statut de existenţă propriu independent atât de conştiinţa umană cât şi de realitatea fizică „ după cum crede Shannon 36 , ci un statut parţializat din statutul complect a-l ideii absolute astfel perţializată prin transcendenţă. Ori a căpăta statut propriu înseamnă unul generat de ea însăşi, informaţie care se naşte pe ea însăşi. Căci dacă nu există ipostaze superioare parţializate nu există nici informaţie, însăşi aceste ipostaze superioare parţializate jucând rolul informativ ce întruchipează informaţia. În acest fel ajungem la concluzia că ipostazele parţilizate în gene sunt elemntele (unităţile) de informaţie (informaţionale) transcendentare la nivelul tuturor categoriilor nivelurilor de realitate, sunt acei bine cunoscuţi biţi în lumea informaţională virtuală. În ultimă instanţă în esenţă ele sunt acele gene care determină ontogeneza (vezi mai sus). Prin urmare informaţiile sunt determinate şi condiţionate de ipostazele superioare şi nicidecum nu obţin un statut propriu generat de însăşi aceste ipostaze, ci de statutul general parţializat în aceste ipostaze superioare ale ideii absolute. Căci dacă nu ar exista obiecte nu ar exista nici compiuterile pe care le întruchipează şi deci nu ar exista nici informaţii.
Ceea ce numeşte autorul patternuri statistic pot fi definite drept conţinuturi semantice, deoarece oricum trebuie să le dăm o definiţie pentru a le atribui o semnificţie (o oarecare semnificaţie). Informaţia prin ea însăşi ca ipostază superioară parţializată este o necesitate pentru câmpul informaţional creat de multiplicarea lor şi deci, prin urmare, are nevoie de o definiţie semantică. Fiind inefabile informaţiile care nu au un conţinut semantic după cum susţine autorul „sunt totuşi înzestrate cu sens, prin urmare au un anumit grad de fiinţă”.37 Dacă au totuşi „un anumit grad de fiinţă”, atunci cum sunt inefabile, deoarece tocmai acest „anumit grad de fiinţă” le dă lor consistenţă semantică – cotă parte a ipostazelor superioare (vezi mai sus) .
Omul a creat intelegenţa artificială (compiutere informaţionale), pentru că el singur este un compiuter bilogic puternic producător de informaţii o parte din care le-a înmagazinat în compiuterile informaţionale artificiale, de fapt, numai relativ artificiale pentru că sunt produse directe ca ipostaze superioare parţializate şi stocate în compiuterul uman (în creer). Milioane de biţi informaţionali generaţi şi acumulaţi de creerul uman şi el un compiuter puternic care primeşte informaţii atât din formaţiunile structurale biologice ale organismului uman cât şi din mediul său ambiant de viaţă au creat compiuterele relativ artificiale care au preluat o parte considerabilă din funcţile lui. Dacă transpunerea informaţiilor din compiuterul uman va înceta , va înceta şi funcţionarea compiterilor relativ artificiale create de ea. Deci, nicidecum informaţia artificială nu poate produce un mediu informaţional separat de compiuterul uman natural care nu este un compiuter artificial. Prin urmare nu se produce nici un „paradox suprem a-l mediului digital anume acela că în mod neconştient şi nonintenţional, pur algoritmic computaţia dă naştere unor conturaţii de sens şi unor obiecte cu un anumit fel de a fi”38.
36 Ibidem, p.18
37 Ibidem.
38 Ibidem.
Totul deci este explicabil, pentru că ceea ce numeşte autorul ca fiind „neconştient şi nonintenţional pur algoritmic” este de fapt un mod relativ conştient şi relativ nonintenţional deoarece informaţile nu sunt inefabile, ci reale întruchipate în obecte prin câmpul lor informaţional (vezi mai sus) concret ca produs compus din ipostazele superioare parţializate care toate vin din conştiinţa şi intenţionalitatea fiinţei, în acest caz a omului care voit, conştient şi intenţionat şi le doreşte şi prin urmare le şi realizează.
Ipostazele superoare parţializate ele înşile dau semnificaţie a ceea ce numim voinţă şi intenţionalitate expprimate prin raţiunea creerului uman. Da, întradevăr, graniţile dintre lumea virtuală şi lumea reală sunt tot mai permiabile, adică transcendentare, dar nu absolut permiabile , ele fiind permiabile numai pentru informaţiile genetice (vezi mai sus – genele ca parţializări ale ideii absolute şi concomitent ca întrucuipare a ceea ce numim transcndeţă), dar nu şi pentru informaţiile produselor lor căci altfel nu am avea ce departaja ca lume virtuală şi lume actuală. Căci transcendentează în regim absolut numai genele ca priduse absolute din ideea absolută.
Deci, numai ideea absolută parţializată în primordial este absolut permiabilă. De aceea existenţa omului actual nu este una stranie39, după cum susţine autorul, ci este una normală, adică explicabilă şi predestinată de parţialitatea ontogenetică a informaţii stocate în compiuterul uman (în creer) ca produs a-l acetei evoluţii în ascensiune pe care o capătă ea. Dar oricât de puternic ar fi compiuterul informaţional uman – creerul, el nu poate acumula atâta informaţie pentru a ajunge la adevărul în ultimă instanţă şi de a-l cunoaşte care se conţine în Compiuterul universal – în Real (Univers), dar şi a compiuterului care este Realitatea parte din Real40, din care motiv cunoaşterea sa este limitată de cota parte a compiuterului uman parţializată din ideea absolută (din compiuterul universal a-l Realului) şi care se conţine în creerul uman, deoarece este doar parte , adică parte din Teză (Întreg) şi nu această Teză (Întreg). Căci nimeni nici odată vreun filosof oricât de genial ar fi şi nici un explorator a-l ştiinţelor fixe nu vor putea merge mai departe de orizontul care separă cunoaşterea de necunoaştere (de necunoscut), care nu pot răspunde la întrebările fundamentale : de unde, cum, de ce şi pentru ce – incipientrul la toate presupus a fi Singularul care nu exclude una din aceste întrebări şi cea mai principală – de unde? Aşa dar totul se rezumă la ipotetica existenţă a unei taine identificată cu divinul care necesită a crede că anume aşa este şi nu alfel. Taina şi este adevărul ultim în care trebuie nuami să crezi dar nu şi s-o dezlegi. 41
Autorul spune că configuraţiile nu sunt forme întâmplătoare42. În lumina adevărurilor confirmate în acest material mai lesne trebuie să răspudem la întrebarea la care, de fpt, s-a dat un răspun descifrabil aici mai sus. Iată care este întrebarea: Configuraţiile (vezi geneza configuraţiilor şi comportarea lor mai sus) pe care le iau formele sunt întâplătoare sau legice? Iată răspunsul: Ele sunt întâplătoae pe cât exprimă o legitate şi exprimă o legitate pe cât sunt întâplătoare.
39 Ibidem, p.18.
40 Petru Ababii, „Prim adevpăr şi interpretare. Criteriile tainice ale genezei”, Chişinău, 2013
41Ibidem.
42Ibidem, p.18.
Altfel spus ele sunt în alegerea lor pe cât de legitime pe atât şi de întâmplătoare , adică haotice pe cât sunt întâplătoare şi ordonate pe cât sunt legitime. De aceea Realitatea este un haos ordonat de parţialitatea cotei parte a întâmplării din lege şi a legii din întâmplare – este tocmai adevărul ce certifică echilibrul antitezelor în Teză – temeinicia suficienţei lui pe care se clădeşte veşnicia. Da, întradevăr, pe drept autorul spune că realitatea virtuală constituie „o pată albă”dar numai nu pentru înţelegera corectă şi nu în contradictoriu cu taina ei, încercare care s-a realizat în această lucrare şi la care va trebui să se facă o trimitere obligatorie în viitor pentru înţelegerea ei difinitivă la marea Taină care este Divinitatea.
© 2023 Petru Ababii. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorului
Lasă un răspuns