(O diagramă tipică de frenologie secolul 19: În anii 1820, frenologiştii susțineau că mintea este localizată în zone ale creierului, și au fost atacați pentru că se îndoiau de faptul că mintea vine din sufletul imaterial. Ideea lor despre citirea „protuberanţelor” de pe craniu pentru a prezice trăsăturile de personalitatea mai târziu a fost discreditată. Frenologia a fost numit mai întâi o pseudoștiință în 1843 și continuă să fie considerată astfel şi azi.)
Metodologie științifică
În timp ce standardele pentru a determina dacă un set de cunoștințe, metodologii, sau practici este științific poate varia de la domeniu la domeniu, o serie de principii de bază sunt unanim acceptate de către oamenii de știință. Noțiunea de bază este că toate rezultatele experimentale ar trebui să fie reproductibile, și să poată fi verificate de către alte persoane. Aceste principii urmăresc să asigure că experimente pot fi reproduse măsurabil în aceleași condiții, şi să permită investigații suplimentare pentru a determina dacă o ipoteză sau teorie în legătură cu fenomenele date este valabilă și de încredere. Standardele solicită ca metoda ştiinţifică să poată fi aplicată peste tot, iar prejudecăţile să poată fi controlate sau eliminate prin metode aleatorii, procedurile de prelevare a probelor să fie corecte, studiile să fie obiective, precum și alte metode. Toate datele culese, inclusiv condițiile experimentale sau de mediu, se așteaptă să fie documentate pentru a fi reproduse și puse la dispoziție pentru evaluare, permiţând experimentelor sau studiilor suplimentare să fie realizate pentru a confirma sau infirma rezultatele. Cuantificarea statistică a importanței, încrederii, și erorii sunt, de asemenea, instrumente importante pentru metoda științifică.
Falsificabilitatea
La mijlocul secolului 20, Karl Popper a extins criteriul de falsificabilitate pentru a distinge ştiinţa de non-ştiinţă. Falsificabilitatea înseamnă că un rezultat poate fi infirmat. De exemplu, o mențiune precum „Dumnezeu a creat universul” poate fi adevărată sau falsă, dar niciun test nu poate fi conceput care să poată dovedi niciuna din posibilităţi; ea pur și simplu se află în afara posibilităţilor științei. Popper a folosit astrologia și psihanaliza ca exemple de pseudoștiință, și teoria relativității a lui Einstein ca exemplu de știință. El a împărțit non-ştiinţa în formulări filosofice, matematice, mitologice, religioase și metafizice, pe de o parte, și formulări pseudoștiințifice pe de altă parte, deși nu a furnizat criterii clare pentru diferențe.
Un alt exemplu care arată necesitatea distinctă pentru o pretenţie de falsificabilitate a fost dusă mai departe de Carl Sagan în Lumea demonilor vânaţi, atunci când el vorbește despre un dragon invizibil pe care îl are în garaj. Ideea este că nu există niciun test fizic pentru a confirma prezența acestui dragon. Indiferent de ce test crezi că poți imagina, există ulterior un motiv pentru care acel test nu se poate aplica la dragonul zburător, astfel încât nimeni nu poate dovedi dacă acesta există cu adevărat. Sagan afirmă că „incapacitatea de a invalida ipoteza mea nu este deloc același lucru cu a dovedi că este adevărată, explicând încă o dată că chiar dacă o astfel de pretenţie ar fi adevărată, ea s-ar saitua în afara domeniului de cercetare științifică.
Normele Merton
În 1942, Robert K. Merton a identificat un mic set de „norme” care caracterizează ceea ce face ca o știință să fie „reală”. Dacă vreuna dintre norme a fost încălcată, Merton consideră conceptul respectiv ca fiind non-ştiinţă. Acestea nu sunt larg acceptate în comunitatea științifică. Normele sale sunt:
- Originalitate: Testele și cercetările efectuate trebuie să prezinte ceva nou pentru comunitatea științifică.
- Detașare: Motivele oamenilor de ştiinţă pentru practicarea acelei științe trebuie să fie pur și simplu pentru extinderea cunoștințelor lor. Oamenii de ştiinţă nu ar trebui să aibă motive personale pentru a aștepta anumite rezultate.
- Universalitate: Nicio persoană nu ar trebui să poată obține mai ușor informațiile unui test decât oricare altă persoană. Clasa socială, religia, etnia, sau orice alți factori cu caracter personal, nu ar trebui să fie factori de care să depindă capacitatea cuiva de a primi sau de a efectua un tip de știință.
- Scepticism: Faptele științifice nu trebuie să se bazeze pe credință. Fiecare caz trebuie chestionat, argumentat și verificat pentru erori sau pretenţii incorecte în mod constant.
- Accesibilitate publică: Orice cunoaștere științifică obținută de cineva trebuie să fie pusă la dispoziția tuturor. Rezultatele oricărei cercetări ar trebui să fie făcute public și împărtășite cu comunitatea științifică.
Refuzul de a recunoaște problemele
În 1978, Paul Thagard a propus ca pseudoștiința să se distingă de știință în primul rând prin faptul că ar fi mai puțin progresivă decât teoriile alternative pe o perioadă lungă de timp, iar susținătorii săi nu reușesc să recunoască sau să rezolve probleme cu ajutorul teoriei. În 1983, Mario Bunge a sugerat categoriile de „domenii de credință” și „domenii de cercetare”, pentru a ajuta la a distinge între pseudoștiință și știință, în cazul în care prima este în primul rând personală și subiectivă, şi cea de a doua implică o anumită abordare sistematică.
Critica termenului
Filosofii științei, cum ar fi Paul Feyerabend, au susținut că nu este nici posibil, nici de dorit, o distincție între știință și non-ştiinţă. Printre problemele care pot face distincția dificilă este viteza variabilă de evoluție între teoriile și metodologiile științei ca răspuns la noile date. În plus, standardele specifice aplicabile unui domeniu al științei ar putea să nu fie aplicabile în alte domenii.
Larry Laudan a sugerat că pseudoștiința nu are nicio semnificație științifică și este folosită în principal pentru a descrie emoțiile noastre: „Dacă am fi corecţi și ne-am situa de partea motivaţiei, ar trebui să renunțăm la termeni precum „pseudo-știință” și „ne-ştiinţă” din vocabularul nostru, acestea sunt doar fraze goale, care produc numai emoţii pentru noi„. De asemenea, Richard McNally afirmă, „Termenul de „pseudo-știință” a devenit ceva mai mult decât un motiv inflamator pentru demiterea rapidă a adversarilor cuiva în media,” și „Când antreprenorii terapeutici au pretenţii pe seama intervențiilor lor, nu ar trebui să ne pierdem timpul încercând să aflăm dacă intervențiile lor se califică ca pseudoştiinţă. Mai degrabă, ar trebui să îi întrebăm: De unde știi că funcționează intervenția ta? Care este dovada ta„?
Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
(Include text tradus din din Wikipedia)
Lasă un răspuns