În filosofia minții, teoria computațională a minții (TCM), cunoscută și sub numele de computaționalism, este o familie de opinii care susțin că mintea umană este un sistem de procesare a informațiilor și că cunoașterea și conștiința împreună sunt un fel de calculator. Warren McCulloch și Walter Pitts (1943) au fost primii care au sugerat că activitatea neuronală este computațională. Ei au susținut că procesele computaționale neuronale explică cogniția. Teoria a fost propusă în forma sa modernă de Hilary Putnam în 1967 și dezvoltată de studentul său doctorat, filozof și om de știință cognitiv Jerry Fodor în anii 1960, 1970 și 1980. În ciuda faptului că a fost puternic contestată în filosofia analitică în anii 1990, datorită lucrărilor lui Putnam însuși, John Searle și alții, acest punct de vedere este comun în psihologia cognitivă modernă și este luat în considerare de mulți teoreticieni ai psihologiei evoluționiste. Acest punct de vedere a reapărut în filozofia analitică în anii 2000 și 2010 (Scheutz 2003, Edelman 2008).
Teoria computațională a minții susține că mintea este un sistem de calcul realizat (adică implementat fizic) prin activitatea neuronală din creier. Teoria poate fi elaborată în multe moduri și variază în mare măsură în funcție de modul în care este înțeles termenul de calcul. Calculul este înțeles în mod obișnuit în termenii mașinilor Turing care manipulează simboluri conform unei reguli, în combinație cu starea internă a mașinii. Aspectul critic al unui astfel de model de calcul este că ne putem face abstracție de anumite detalii fizice ale mașinii care implementează calculul. De exemplu, calculul corespunzător ar putea fi implementat fie prin cipuri de siliciu, fie prin rețele neuronale biologice, atâta timp cât există o serie de ieșiri bazate pe manipulări ale intrărilor și stărilor interne, efectuate conform unei reguli. Prin urmare, TCM susține că mintea nu este pur și simplu analogă cu un program de calculator, ci că este literalmente un sistem de calcul.
Deseori se spune că teoriile computaționale ale minții necesită reprezentare mentală, deoarece „intrarea” într-un sistem de calcul vine sub forma simbolurilor sau a reprezentărilor altor obiecte. Un computer nu poate calcula un obiect real, ci trebuie să interpreteze și să reprezinte obiectul într-o anumită formă și apoi să calculeze reprezentarea. Teoria computațională a minții este legată de teoria reprezentațională a minții prin faptul că ambele necesită ca stările mentale să fie reprezentări. Cu toate acestea, teoria reprezentațională a minții schimbă atenția asupra simbolurilor care sunt manipulate. Această abordare ține mai bine seama de sistematicitate și productivitate. În concepțiile originale ale lui Fodor, teoria computațională a minții este, de asemenea, legată de limbajul gândirii. Limbajul teoriei gândirii permite minții să proceseze reprezentări mai complexe cu ajutorul semanticii.
Lucrările recente au sugerat că facem o distincție între minte și cunoaștere. Pornind de la tradiția lui McCulloch și Pitts, teoria computațională a cogniției (TCC) afirmă că cunoașterea poate fi explicată prin calculele neuronale. Teoria computațională a minții afirmă că nu numai cunoașterea, ci și conștiința fenomenală sau qualia sunt computaționale. Adică, TCM implică TCC. În timp ce conștiința fenomenală ar putea îndeplini un alt rol funcțional, teoria computațională a cunoașterii lasă deschisă posibilitatea ca unele aspecte ale minții să fie non-computaționale. Prin urmare, TCC oferă un cadru explicativ important pentru înțelegerea rețelelor neuronale, evitând în același timp contraargumentele care se concentrează în jurul conștiinței fenomenale.
(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)
Lasă un răspuns