Din punct de vedere evolutiv, durerea după pierderea unei fiinţe iubite este de neînţeles, deoarece pare să fie costisitoare în timp ce nu este clar ce beneficii oferă celui care suferă. Mai mulţi cercetători au propus explicații funcționale pentru durere, încercând să rezolve acest puzzle. Sigmund Freud a susținut că durerea este un proces de reinvestire libidinală. Cel care suferă trebuie, după Freud, să dez-investească în persoana decedată, ceea ce este un proces dureros. Dar această dez-investire permite celui care suferă să utilizeze energiile libidinale pe o altă persoană, eventual noi ataşamente, astfel încât aceasta să ofere o funcție de valoare. John Archer, abordând durerea dintr-o perspectivă a teoriei atașamentului, a susținut că durerea este un produs secundar al sistemului de atașament uman. În general, un răspuns de tip durere este adaptabil pentru că obligă un organism social să caute o persoană pierdută (de exemplu, o mamă, sau un copil). Cu toate acestea, în caz de deces, răspunsul este rău adaptiv, deoarece individul nu este pur și simplu pierdut iar cel care suferă nu se poate reuni cu persoana decedată. Durerea, din această perspectivă, este un cost dureros al capacității umane de a forma angajamente.
Alţi cercetători, cum ar fi Randolph Nesse, au considerat că durerea este un fel de durere psihologică orientând pe cel care suferă spre o nouă existență fără decedat, creând o amintire dureroasă dar instructivă. În cazul în care, de exemplu, dacă lăsarea unui copil singur la un lac a dus la moartea acestuia, durerea creează o memorie intens dureroasă a evenimentului, descurajând mama să îşi mai părăsească vreodată alt copil singur la un lac. Mai recent, Winegard, Reynolds, Baumeister, şi Maner, au susținut că durerea ar putea fi un semnal selectat social al înclinației unui individ pentru formarea unei relații puternice, de angajament. Din acest punct de vedere al semnalizării sociale, durerea vizează partenerii sociali vechi și noi, informându-i că durerea pentru o fiinţă pierdută este capabilă să formeze angajamente sociale puternice. Respectiv, pentru că durerea semnalează capacităţii unei persoane să formeze legături sociale puternice și de încredere, cei care afișează răspunsuri la durere prelungite sunt aleşi preferențial de partenerii de alianță. Autorii susțin că de-a lungul evoluţiei umane, durerea a fost, prin urmare, formată și elaborată de deciziile sociale ale partenerilor de alianță selectivi.
Riscuri
Doliul, în timp ce este o parte normală a vieții, poartă un grad de risc mare atunci când este sever. Reacțiile severe afectează aproximativ 10% până la 15% din oameni. Reacțiile severe apar mai ales la persoanele cu depresie prezentă înainte de evenimentul pierderii. Reacțiile severe la doliu pot modifica relațiile de familie. Unii cercetători afirmă că există un risc crescut de despărţire maritală în urma decesului unui copil, de exemplu. Alte studii nu au ajuns la aceste concluzii.
Multe studii s-au focalizat pe persoanele îndoliate din punct de vedere al riscului mărit de boli legate de stres. Colin Murray Parkes, în anii 1960 și 1970 în Anglia, a remarcat că au crescut vizitele la medic, cu simptome cum ar fi dureri abdominale, dificultăți de respirație, și așa mai departe, în primele șase luni după o moarte. Alții au observat rate crescute de mortalitate (Ward, AW 1976), iar Bunch și colab. au descoperit un risc de cinci ori mai mare de sinucidere în adolescenţă ca urmare a decesului unui părinte.
Complicaţii ale doiului
Tulburarea de doliu prelungită, cunoscută anterior ca tulburare de doliu complicat, este o reacție patologică la pierdere reprezentând un grup de simptome derivate empiric care au fost asociate cu disfuncția fizică și psiho-socială pe termen lung. Persoanele cu aceste tulburări prezintă simptome severe de durere pentru cel puțin șase luni și sunt blocate într-o stare rău adaptivă. O încercare se face în prezent pentru a crea un tip de diagnostic pentru tulburarea de doliu prelungită. Aceasta este în prezent o „zonă pentru continuarea studiilor” sub numele de tulburare de doliu complex persistentă. Criticii, inclusiv cei ai diagnosticului de tulburarea de doliu prelungită, spun că acest lucru se va constitui în caracterizearea unui răspuns firesc ca o patologie, și se va ajunge la medicaţie pentru persoane care sunt în esență normale.
Shear și colegii săi au descoperit un tratament eficient pentru tulburarea de doliu prelungită, prin tratarea reacțiilor în același mod ca și reacțiile la traume.
Tulburarea de doliu prelungită nu este sinonimă cu durerea pentru o fiinţă pierdută. Tulburarea de doliu prelungită se caracterizează printr-o perioadă de doliu extinsă și alte criterii, inclusiv deficiențe mentale și fizice. O parte importantă a înțelegerii tulburării de doliu prelungită este înţelegerea modului în care simptomele diferă de durerea normala. Clinica Mayo afirmă că la durerea normala sentimentele de pierdere sunt evidente. Când reacția se transformă în tulburare de doliu prelungită, sentimentele de pierdere deveni incapacitante și continuă, chiar dacă timpul trece. Semnele și simptomele caracteristice de tulburare de doliu prelungită sunt considerate că „se concentrează extrem pe pierdere și amintirea celui iubit, dorul intens sau tristeţe pentru cel decedat, probleme de acceptare a morţii, amorțeală sau detașare… suferinţa pentru pierdere, incapacitatea de a se bucura de viaţă, depresia sau tristețea profundă, probleme cu efectuarea rutinei normale, retragerea din activitățile sociale, sentimentul că viața nu mai are niciun sens sau scop, iritabilitatea sau agitația, lipsa de încredere în ceilalți.” Simptomele observate la tulburarea de doliu prelungită sunt specifice deoarece simptomele par a fi o combinație de simptome găsite în divorţ, precum și de risc traumatic. Acestea sunt, de asemenea, considerate a fi complicate deoarece, spre deosebire de durerea normală, aceste simptome vor continua, indiferent de perioada de timp care a trecut și în ciuda tratamentului administrat de antidepresive triciclice.
În studiul „Doliul şi depresia prelungită: Durerea şi complicaţiile sale la vârstnici” șase subiecții cu simptome de tulburare de doliu prelungită au primit o doză de Paroxetină, un inhibitor al recaptării serotoninei, și au arătat o scădere cu 50% a simptomelor lor într-o perioadă de trei luni. Echipa de la Mental Health Clinical Research teoretizează că simptomele de tulburare de doliu prelungită la persoanele în vârstă indoliate sunt o alternativă de stres post-traumatic. Aceste simptome au fost corelate cu cancer, hipertensiune arteriala, anxietate, depresie, idei suicidare, creşterea fumatului, și deficienţe de somn la aproximativ șase luni după moartea conjugală.
Un tratament care a fost găsit ca fiind benefic în tratarea simptomelor asociate cu tulburarea de doliu prelungită este utilizarea de inhibitori ai recaptării serotoninei specifice, cum ar fi paroxetina. Acești inhibitori s-a determinat că reduc gândurile intruzive, comportamentele evitante și hiperexcitabilitatea care sunt asociate cu tulburarea de doliu prelungită. În plus, tehnicile de psihoterapie sunt în curs de dezvoltate.
Lasă un răspuns