Urbi et orbi – Poeme

Autorul abordează realitatea direct, fără menajamente, într-o notă personală, de anvergură, restabilind adevărul asupra ideilor controversate, învăluindu-le în mister sau punându-le la îndoială ori de câte ori are prilejul. Uneori, cu un umor disimulat, foarte aproape de scarcasm, ia în derâdere teama omului în faţa morţii, confruntărille dramatice ale acestuia cu încercările vieţii, desenând, din vârful peniţei, un tablou vizionar amplu asupra întregii problematci ale lumii: “… mă rostogoleam râzând/în acest uriaş caleidoscop al vieţii/printre mii de cioburi de oglindă/simţeam deruta luminii/ricoşând ca un fluture/Nu mai eram singur/nu mai erai singură/eram milioane de chipuri/aliniate simetric/la aceeaşi coadă/întinsă până/la capătul/cerului/unde aşteptam/zgribuliţi/să ne luăm/porţia/zilnică/de/iluzii…”. Autorul respinge nihlismul ca metodă de revoltă sau instigare existenţială, fără să-l excludă însă total ( „…priveşti alegoric peste marginea ceştii/tragi din ţigară/la ştiri se vorbeşte despre dezastre/despre fumatul în spaţii închise/un prost a aruncat cu piatra în baltă/ce dracu`ne facem/ne lăsăm de fumat/omorâm câinii/ciobanii/fir-aţi ai dracului de nenorociţi/cu legile voastre/cu jandarmii voştri/umflaţi/cum să te laşi de fumat/cu aceste salarii/nu mai vorbim despre pensii/despre euri/pute a Bruxelles de la o poştă…”), opunându-i, insidios parcă, cunoaşterea, acel determinism colocvial, impregnat în conştiinţa colectivă, potrivit căruia acţiunea umană este determinată cauzal de un lanţ succesiv de evenimente anterioare : “…nimeni nu ştie exact încotro mergem/noaptea de la capătul vieţii-i/geroasă/şi sumbră/nimeni nu ştie exact/dacă ajungem/undeva/ totuşi/sau dacă rămânem/ în umbră…”. Oscilant între trecut şi prezent, cu dese incursiuni în viitor, Aurel Conţu ne incită când la reflecţii filozofice, de care el personal se dezice, când la lectură, de dragul lecturii, când doar la luciditate.