Sursa: Monism: Jonathan Schaffer (2010). ”The Priority of the Whole Available to Purchase”, The Philosophical Review (2010) 119 (1): 31–76. https://doi.org/10.1215/00318108-2009-025 (Rezumat)
Articolul „Monism: The Priority of the Whole”, de Jonathan Schaffer, reia o temă clasică a metafizicii: dacă întregul este prioritar față de părțile sale sau, dimpotrivă, părțile sunt fundamentul din care se constituie întregul. Autorul pornește de la contrastul dintre monism și pluralism: monistul susține că întregul, adică însuși cosmosul, este fundamental, iar părțile sale depind metafizic de el; pluralistul consideră că părțile sunt fundamentale, iar întregul este derivat din ele. Schaffer precizează că monismul pe care îl apără nu este ideea absurdă că există un singur lucru și că nu există particule, planete sau obiecte particulare, ci teza mai subtilă că întregul are prioritate metafizică față de părțile sale. Prin urmare, disputa nu privește ce există, ci ce anume este fundamental.
Pentru a clarifica problema, Schaffer introduce noțiunea de „mereologie fundamentală”, adică întrebarea privitoare la raportul dintre întreg și părți în ordinea dependenței metafizice. El presupune că există un cosmos material, alcătuit din părți concrete, și că aceste relații de parte-întreg sunt reale. În plus, presupune existența unei ordini metafizice a priorității, prin care unele lucruri depind de altele, iar ceea ce nu depinde de nimic altceva este fundamental. Din această perspectivă, monismul afirmă că există un singur obiect concret fundamental, cosmosul, iar pluralismul afirmă că există mai multe obiecte fundamentale, toate fiind părți proprii ale cosmosului.
Un prim argument discutat este cel al simțului comun. Tradiția analitică, mai ales prin Russell și Moore, a respins monismul ca fiind contrar evidenței obișnuite că există multe lucruri. Schaffer răspunde că această critică ratează ținta, deoarece monismul priorității nu neagă existența pluralității. El susține chiar că simțul comun poate favoriza monismul atunci când avem de-a face nu cu simple agregate, precum o grămadă de nisip, ci cu întreguri integrate, precum un organism, un cerc sau o percepție. În asemenea cazuri, părțile par să fie înțelese prin rolul lor în întreg, nu invers. Cosmosul, considerat ca sistem ordonat și integrat, seamănă mai mult cu un asemenea întreg organic decât cu o simplă colecție întâmplătoare de obiecte.
Argumentul central al articolului vine însă din fizică, mai ales din mecanica cuantică. Schaffer invocă fenomenul entanglementului cuantic, în care starea unui sistem nu poate fi redusă la stările componentelor sale considerate separat. Într-un sistem cuantic încurcat, proprietățile relevante aparțin întregului sistem, nu particulelor luate individual. Dacă universul a pornit dintr-o stare comună și evoluează conform dinamicii cuantice, există motive fizice și matematice pentru a considera că întregul cosmos formează un sistem vast încurcat. De aici rezultă că fizica actuală nu sprijină neapărat o imagine atomistă, în care particulele locale sunt fundamentale, ci poate sprijini o imagine holistică, în care întregul este unitatea fundamentală.
Schaffer discută apoi obiecția heterogenității: dacă întregul cosmos este fundamental, cum se explică faptul că lumea este diversă, structurată și plină de diferențe calitative? El respinge ideea că un obiect fundamental trebuie să fie omogen. Un întreg poate avea proprietăți distribuționale, de pildă poate fi „pestriț” sau poate avea regiuni diferite, fără ca acest lucru să implice contradicția că ar fi „diferit de sine însuși”. Astfel, monismul poate explica varietatea lumii prin proprietăți distribuite ale întregului, nu prin reducerea obligatorie la părți omogene fundamentale. Problema heterogenității, susține autorul, nu este fatală pentru monism, iar pluralistul se confruntă cu dificultăți similare dacă părțile sale fundamentale sunt la rândul lor complexe sau variate.
Un al doilea argument metafizic important privește posibilitatea „gunk”-ului, adică a materiei fără părți ultime, unde orice parte are la rândul ei părți proprii. Schaffer susține că această posibilitate este coerentă, admisă de modele mereologice și chiar luată în serios în unele ipoteze științifice. Dacă o lume ar fi infinit divizibilă, pluralistul atomist nu ar mai avea particule ultime pe care să le invoce ca fundament al realității. Monistul, în schimb, nu are această problemă: chiar dacă lumea nu are părți ultime, ea are totuși un întreg ultim, cosmosul. De aceea, autorul vorbește despre o asimetrie a existenței: trebuie să existe un întreg maximal, dar nu este necesar să existe părți ultime.
În concluzie, Schaffer susține că monismul priorității merită reconsiderat serios. El nu este o negare a pluralității lumii, ci o teorie despre dependență: părțile există, dar sunt fragmente dependente ale unui întreg integrat. Fizica cuantică, prin entanglement, sugerează că întregurile pot fi ireductibile la părțile lor, iar posibilitatea materiei infinit divizibile slăbește poziția atomistă a pluralismului. În apendice, autorul arată că această interpretare a monismului este mai fidelă tradiției istorice decât interpretarea simplistă potrivit căreia monismul ar nega existența părților. Monismul relevant este, așadar, monismul priorității: cosmosul este singurul obiect concret fundamental, iar toate celelalte lucruri există ca părți dependente ale lui.
Filosofia contează – Prezentări și recenzii
Descoperă puterea filosofiei: înțelegere și reflexie profundă.
Filosofie – Noțiuni de bază, Volumul 1
Descoperiți esența filosofiei într-o carte accesibilă și cuprinzătoare!
Filosofie – Noțiuni de bază, Volumul 2
Descoperă complexitatea filosofiei printr-o abordare accesibilă și bine structurată!
Descoperă mai multe la MultiMedia
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Lasă un răspuns