Derek Parfit: Rațiuni și persoane

Sursa: Derek Parfit (1987), Reasons and Persons, Oxford University Press, https://global.oup.com/academic/product/reasons-and-persons-9780198249085 (Rezumat)

 

Publicată inițial în 1984, Reasons and Persons este una dintre cele mai influente lucrări contemporane de etică, filosofie a raționalității și filosofie a identității personale. Derek Parfit urmărește două întrebări strâns legate: ce motive avem să acționăm într-un anumit fel și ce înseamnă să fim aceeași persoană de-a lungul timpului. Teza sa generală este că multe dintre convingerile noastre despre propria identitate sunt greșite, iar corectarea lor ar trebui să modifice atât concepția noastră despre raționalitate, cât și teoriile morale pe care le acceptăm.

În prima parte, Parfit analizează teoriile care pot deveni autodistructive. Teoria interesului propriu afirmă că fiecare persoană are drept obiectiv rațional suprem realizarea celei mai bune vieți posibile pentru ea însăși. Totuși, urmărirea permanentă și conștientă a interesului personal poate produce rezultate mai proaste chiar pentru individ. De exemplu, o persoană incapabilă să-și respecte promisiunile atunci când acest lucru nu-i mai este avantajos nu va fi considerată demnă de încredere și poate pierde beneficii importante. În mod asemănător, moralitatea obișnuită și unele forme ale consecințialismului pot eșua în situații colective, precum dilema prizonierului, poluarea, epuizarea resurselor sau folosirea excesivă a bunurilor comune. Faptele fiecăruia pot avea efecte aproape imperceptibile, dar acțiunile cumulate pot produce prejudicii enorme. Prin urmare, moralitatea trebuie să țină seama nu numai de efectul izolat al unui act, ci și de efectul colectiv al unor numeroase acte asemănătoare.

În partea a doua, autorul critică ideea că raționalitatea ne obligă întotdeauna să acordăm prioritate interesului nostru pe termen lung. El analizează raportarea diferită la trecut, prezent și viitor și contestă presupunerea că toate momentele vieții unei persoane trebuie să primească aceeași importanță numai pentru că aparțin aceleiași vieți. Teoria clasică a interesului propriu introduce, în opinia sa, o preferință nejustificată pentru propriul eu, cerând individului să-și urmărească avantajul chiar și atunci când acesta produce pierderi mult mai mari altora. Parfit susține că această teorie nu deține poziția privilegiată pe care i-a acordat-o tradiția filosofică și că poate fi respinsă sau profund revizuită.

Partea a treia, cea mai cunoscută, privește identitatea personală. Prin experimente mentale despre teletransportare, transplanturi cerebrale, divizarea creierului și apariția unor replici, Parfit argumentează în favoarea unei concepții reducționiste. O persoană nu este un „eu” sau un suflet separat, care ar exista în plus față de corp și de experiențele sale. Identitatea personală constă în continuitatea fizică și, mai ales, în continuitatea și conexiunea psihologică dintre amintiri, intenții, credințe, dorințe și trăsături de caracter. Nu există întotdeauna un fapt suplimentar, absolut, care să decidă dacă o persoană continuă sau nu să existe.

De aceea, identitatea numerică strictă nu este ceea ce contează fundamental pentru supraviețuire. Ceea ce contează este „Relația R”: continuitatea și conexiunea psihologică, produse în mod normal prin continuarea funcționării creierului. Această relație poate exista în grade diferite și, în cazuri imaginare de divizare, poate lega o persoană prezentă de două persoane viitoare. Concepția reducționistă influențează modul în care înțelegem responsabilitatea, promisiunile, pedeapsa, prudența și preocuparea față de propriul viitor. Parfit mărturisește că această perspectivă i se pare eliberatoare: îl face mai puțin preocupat de propria moarte și mai atent la viețile celorlalți.

Ultima parte este dedicată generațiilor viitoare și problemei non-identității. Deciziile politice actuale modifică împrejurările în care vor fi concepuți oamenii, astfel încât politici diferite vor determina existența unor persoane diferite. O politică de epuizare a resurselor sau una care riscă o catastrofă viitoare poate produce o lume evident mai rea, fără a fi însă „mai rea pentru” oamenii care vor exista în acea lume: dacă s-ar fi ales politica mai bună, acele persoane nu s-ar fi născut deloc. Principiile morale obișnuite, bazate exclusiv pe prejudicierea unor persoane identificabile, nu pot explica pe deplin de ce asemenea alegeri sunt greșite.

Parfit examinează apoi etica populației. Principiul utilitar al maximizării bunăstării totale pare să conducă la „Concluzia respingătoare”: o populație uriașă, ai cărei membri au vieți abia demne de trăit, ar putea fi considerată mai bună decât o populație mai mică în care fiecare persoană are o viață excelentă. Încercările de a evita această concluzie produc alte rezultate absurde sau paradoxale, inclusiv „paradoxul simplei adăugări”. Autorul nu oferă o soluție definitivă, recunoscând că nu a găsit încă „Teoria X”, capabilă să rezolve simultan problema non-identității și paradoxurile populației.

Concluzia cărții este că motivele noastre de acțiune ar trebui să devină mai impersonale: să acordăm mai puțină importanță granițelor rigide dintre persoane și mai multă importanță calității experiențelor, suferinței și bunăstării, indiferent cui îi aparțin. Parfit nu consideră că dificultățile descoperite justifică scepticismul moral. Dimpotrivă, etica nereligioasă a fost studiată sistematic doar de puțin timp, astfel încât istoria reflecției morale s-ar putea afla abia la început.