Cineva trebuie să fi spus minciuni despre Ion, el știa că nu a făcut nimic greșit, dar, într-o dimineață a fost arestat.
În fiecare zi, la opt dimineața i se aducea micul dejun de către bucătarul doamnei Gherghina – doamna Gherghina era proprietara lui – dar astăzi nu venise. Asta nu se întâmplase până acum. Ion o așteptă ceva timp, îşi mută privirea de la perna lui la bătrâna care locuia vizavi și care îl privea cu o curiozitate destul de neobișnuită pentru ea, și în cele din urmă, mânat de foame și dezorientat, sună clopoțelul. Imediat auzi o bătaie în ușă și un om intră. Nu mai văzuse persoana respectivă până acum în această casă. Era zvelt, dar cu o alură fermă, hainele erau negre și strânde pe corp, cu multe falduri şi buzunare, catarame și butoane și o curea, toate acestea dând impresia de persoană foarte practică, dar fără a se vede foarte clar la ce foloseau.
“Cine sunteţi?” întrebă Ion, stând în șezut în pat. Individul ignoră întrebarea, ca şi cum sosirea lui era acceptată implicit, și pur și simplu răspunse:
“Tu ai sunat?“
“Ana trebuia să îmi aducă micul dejun“, răspunse Ion. Încercă să îşi dea seama cine este de fapt individul acesta, la început în tăcere, doar prin observare, dar individul nu stătea locului pentru a putea fi privit mai mult timp. Merse la ușă, o deschise ușor, și şi ăi spuse altcuiva care era în mod clar în picioare imediat în spatele uşii,
“O suna pe Ana să îi aducă micul dejun.“
Se auzi un râs uşor din camera vecină, nu era clar dacă râdea o singură persoană sau mai multe. Individul ciudat părea că ştie totul despre el. Îi zise lui Ion, ca și cum ar prezenta un raport
“Nu este posibil.“
“Ar fi pentru prima dată când s-ar întâmpla“, declară Ion, sărind din pat și trăgându-şi repede pantalonii pe el. “Vreau să văd cine e în camera alăturată, și de ce permite doamna Gherghina să fiu deranjat în acest mod..”
Avea impresia că aşa ceva nu trebuie spus acest lucru cu voce tare, și că într-o oarecare măsură era conştient de autoritatea lor de a proceda astfel, dar asta nu i se părea important în acel moment. Cel puţin aşa părea străinului, după cum îi vorbi,
“Nu crezi că ai sta mai bine unde ești?”
“Vreau nici să stau aici și nici să vorbesc cu tine devreme ce nu te-ai prezentat.“
“Ţi-am tis spre binele tău“, replică străinul, și deschise ușa, de data aceasta din proprie iniţiativă. Următoarea încăpere, în care intră Ion mai încet decât şi-ar ar fi dorit, părea la prima vedere exact la fel ca și cea dinainte. Era camera de zi a doamnei Gherghina, supraîncărcată cu mobilier, fețe de masă, porțelan și fotografii. Poate că acolo era un pic mai mult spațiu de obicei, dar asta nu era imediat evident, mai ales că principala diferență consta în prezența unui om care şedea la fereastra deschisă, cu o carte la care se uita în sus.
“Trebuie să fi rămas în camera ta! Nu ţi-a spus Felix?“
“Ce vreţi?” întrebă Ion, plimbându-şi privirea între această nouă cunoștință și cel numit Felix, care rămăsese în ușă. Prin fereastra deschisă observă din nou pe bătrâna de vizavi, care venise mai aproape de fereastră, astfel încât să poată vedea totul. Oprea anumată de curiozitate vecină cu senilitatea. “Vreau să vorbesc cu doamna Gherghina …“, spuse Ion, făcând o mișcare ca și cum s-ar fi smuls de lângă cei doi bărbați – chiar dacă acestea erau în picioare destul de departe de el – și ar fi vrut să plece.
“Nu“, îi răspunse omul de la fereastră, care aruncă pe pe o măsuță de cafea cartea și se ridică. “Nu poți pleca atunci când ești arestat.“
“Așa se pare“, zise Ion. “Şi de ce sunt eu arestat?” întrebă el apoi.
“Nu avem voie să-ți spunem de ce. Du-te în camera ta și așteaptă acolo. Procedura este în curs și vei afla totul în timp util. Nu face parte din munca mea să fiu prietenos față de voi ştia, dar sper că nimeni, în afară de Felix, nu va auzi asta, iar el a fost mai prietenos față de tine decât ar fi trebuit să fie conform regulamentului. Dacă vei avea în continuare la fel de mult noroc cum ai avut cu noi la arestarea ta, înseamnă că lucrurile merg spre bine cu tine.“
Ion vru să se așeze, dar apoi văzu că, în afară de scaunul de lângă fereastră, nu exista nicăieri alt loc în cameră unde s-ar fi putut aşeza.
“Vei avea șansa să te convingi singur cât de adevărat sunt toate acestea“, declară felix, și ambii indivizi se ăndreptară spre Ion. Erau mult mai mari decât el, mai ales al doilea, care îl bătea frecvent pe umăr. Cei doi observară pijamaua lui Ion, și îi spuseră că de acum încolo va îmbrăca una mult mai ieftină, dar că îi vor păstra actuala ăijama, împreună cu celelalte haine și i le vor returna dacă problema se rezolvă în favoarea lui.
“E mai bine pentru tine dacă ne dai lucrurile decât să le laşi în magazie“, îi spuseră ei. “Lucrurile au tendința să dispară din magazie, și după o anumită perioadă de timp se vând,indiferent de evoluţia procesului. Şi astfel de cazuri pot dura mult timp, mai ales cele care au din ultima vreme. Îţi dau banii pe care i-au luat pe ele, dar nu sunt prea mulţi, deoarece nu contează calitatea, ci cât de uzate sunt, și lucruri de genul ăsta, şi își pierd valoarea lor oricum, atunci când sunt trecute din mână în mână, an după an.“
Ion nu dădu nicio atenție la ceea ce spuneau, nu punea prea mare preţ pe lucrurile lui, şi nici pe cel care decisese ce să se întâmple cu ele. Era mult mai important pentru el să înţeleagă cât mai clar poziția sa, dar nu putea gândi clar cu oameniă ţtia lângă el, burta celui de al doilea polițist – nu puteau fi decât polițiști – părea destul de prietenoasă când acesta se întparse spre el, dar când ion privi în sus văzu o faţă uscată şi osoasă, care nu părea să se potrivească cu corpul. Nasul puternic răsucit într-o parte ca și cum l-ar ignora pe Ion și ar partaja o înțelegere prealabilă cu cealalt polițist. Ce fel de oameni erau aceştia? Despre ce vorbesc? De ce agenţie aparțin? Ion trăia într-o țară liberă, la urma urmei, peste tot era pace şi linişte, toate legile erau decente și respectate, cine să fie cel care a îndrăznit să-l aresteze în propria casă? Fusese mereu înclinat să ia viața pe cât de ușor putuse, să treacă lejer peste probleme oricând apăreau, să nu acorde nicio atenție viitorului, chiar și atunci când totul părea în pericol. Dar ce se-ntâmpla acum nu părea de bun augur. Ar fi putut considera totul drept o glumă, o glumă uriaşă a colegilor lui de la bancă, pentru un motiv necunoscut, sau poate pentru că era ziua lui azi, făcea treizeci de ani, totul era posibil, desigur, poate că tot ce trebuia să facă era să râdă în fața polițiștilor într-un anumit fel și ei ar râde cu el, poate că erau negustori de la colțul străzii, arătau ca aceia – dar era oricum hotărât, încă de când surprinsese prima privire a celui numit Felix , să nu piardă niciun avantaj oricât de ușor l-ar putea avea asupra acestor oameni. Era un risc foarte mic ca oamenii ăştia să spună mai tarziu că el nu a fost în stare să înţeleagă o glumă, dar – cu toate că el nu avea în mod normal obiceiul de a învăța din experiență – mai ţinea încă minte câteva situaţii lipsite de importanță când, spre deosebire de prietenii lui mai prudenţi, el a acționat fără să se gândească la tot ce s-ar putea să urmeze și a avut de suferit sin cauza asta. Nu vroia să se întâmple din nou, nu de data aceasta cel puțin; dacă ei aveau de gând să se joave, va intra în jocul lor.
(Adaptare după Der Process, de Franz Kafka
Lasă un răspuns