Ion a fost informat prin telefon că va fi o scurtă audiere în cazul său următoarea duminică. I s-a adus la cunoștință faptul că aceste interogatorii se vor derula în mod regulat, poate că nu în fiecare săptămână, dar destul de frecvent. Pe de o parte era în interesul tuturor să se încheie cât mai repede, dar pe de altă parte fiecare aspect al interogatorilor trebuiau să fie examinat fără să dureze prea mult din cauza stresului asociat. Din aceste motive, s-a decis să se organizeze o serie de interogatorii scurte şi mai dese. Duminica a fost aleasă ca zi de audieri, astfel încât Ion să nu fie perturbat în activitatea sa profesională. S-a presupus că el ar fi de acord cu acest lucru, dar dacă dorea o altă dată, atunci, pe cât posibil, se va căuta o soluţie. Interogatoriile ar putea avea loc chiar şi noaptea, de exemplu, dar Ion probabil nu ar fi îndeajuns de odihnit în acel moment. Oricum, atâta timp cât Ion nu avea nicio obiecție, audierile vor avea loc în zilele de duminică. Trebuia, bineînţeles, ca el să vină obligatoriu, nu este nevoie să se accentueze asupra acestui aspect. I se va spune numărul străzii pentru clădirea unde va trebui să se prezinte, o stradă într-o suburbie departe de centrul orașului, unde Ion nu mai fusese niciodată înainte.
După ce primi acest aviz prin telefon, Ion atârnă receptorul fără a da un răspuns. Decise imediat să meargă acolo duminică, era cu siguranță obligatoriu, procedurile au început și el va trebui să facă față, și probabil că această primă examinare va fi şi ultima. Era încă în picioare gândindu-se lângă telefon când auzi vocea directorului adjunct din spatele lui – acesta ar fi vrut să folosească telefonul dar Ion îi stătea în cale.
„Veşti proaste?” întrebă directorul adjunct din complezenţă, nu în scopul de a afla ceva ci dar doar pentru a-l îndepărta pe Ion de aparat.
„Nu, nu„, spuse Ion, dându-se într-o parte, dar fără a dispare cu totul. Directorul adjunct ridică receptorul și, în timp ce aștepta legătura, se întoarse spre Ion,
„O întrebare, domnule C.: Vreti să-mi faceţi plăcerea să veniţi pe iahtul meu duminică dimineaţa? Sunt destul de puțini oameni care vin, îi știți cu siguranţă pe unii dintre ei. Unul dintre ei este Haneş, procurorul. Veniţi cu noi? Vă rog!„
Ion încercă să se concentreze la ceea ce spunea directorul adjunct. Era importantă pentru el, această invitație de la directorul adjunct, cu care el nu se înțegea foarte bine, însemna o încercare de îmbunătățire a relațiilor cu el. Aceasta arăta cât de important ajunsese să fie Ion în bancă, și cât de mult însemna pentru a doua cea mai importanţă persoană din conducerea băncii prietenia lui, sau cel puțin imparțialitatea sa. Făcuse invitaţia cu receptorul telefonului în mână timp ce el aștepta legătura, dar prin această invitație directorul adjunct se umilise. Dar Ion fu nevoit să-l umilească a doua oară, spunându-i,
„Vă mulțumesc foarte mult, dar mă tem că nu voi fi liber duminică, am o obligație anterioară.„
„Păcat„, spuse directorul adjunct, şi se întoarse la conversația telefonică întrucât tocmai i se făcuse legătura. Nu a fost o conversație scurtă, dar Ion a rămas în picioare distrsat pe toată perioada conversaţiei. Îşi reveni doar atunci când directorul adjunct inchise și spuse, pentru a se scuza parțial că rămăsese în picioare acolo fără niciun motiv,
„Tocmai am primit un telefon, trebuie să plec undeva, dar au uitat să-mi spui ora exactă.„
„Întrebați-i atunci„, spuse directorul adjunct.
„Nu e așa de important„, declară Ion, deși în acest fel scuza lui de mai devreme, deja deja slabă, deveni şi mai slabă. În timp ce pleca, directorul adjunct continua să vorbească despre alte lucruri. Ion se forță să răspundă, dar gândurile sale zvurau spre ziua de duminică, se gândea că cel mai bine ar fi să ajungă acolo pe la ora nouă dimineața, aceasta ar fi ora la care instanțele încep întotdeauna lucrul în timpul săptămânii.
Vremea a fost urâtă duminică. Ion era foarte obosit, întrucât băuse până târziu în noapte sărbătorind cu unii dintre obisnuiţii localului, și dormise apoi aproape prea mult. Se îmbrăcă în grabă, fără să se mai gândească și să analizeze diferitele planuri la care lucrase în timpul săptămânii. Fără să ia micul dejun, se grăbi spre suburbia unde i se dăduse adresa. Destul de ciudat, deși avea puțin timp să se uite în jurul lui, văzu pe cei trei funcţionari bancari implicaţi în cazul său, Racheru, Chiriac și Caciuc. Primii doi călătoreau într-un tramvai care mergea în aceeaşi direcţie ca şi Ion, iar Caciuc era așezat pe terasa unei cafenele și se aplecase curios peste gard când apăru Ion. Cu toţii păreau să se uite la el, surprins la vederea şefului lor alergând. Ion se horărâse sî meargă pe jos dintr-un fel de mândrie, era problema lui şi nu vroia niciun ajutor de la străini, oricât de mic, i se părea respingătoare ideea, şi vroia ca astfel să evite şi eventualele întrebări din partea celor care l-ar fi ajutat, dezvăluindu-le problema lui oricât de puţin. Și, la urma urmei, nici nu dorea să se umilească în niciun fel în fața comisiei sosind punctual. Oricum, acum mergea mai repede încercând să ajungă acolo la ora nouă, dacă era posibil, chiar dacă nu avea programare la acea oră.
Credea că va recunoaște clădirea de la distanță prin vreun semn distinctiv, fără să știe exact cum ar arăta semnul, sau ce anume va găsi în fața intrării. Lui Ion i se spusese că clădirea se găsea pe strada Istriei, dar când ajunse pe această stradă constată că de fiecare parte a ei nu era aproape nimic special, doar construcţii gri monotone, blocuri înalte de apartamente ocupate de oameni săraci. Acum, fiind duminică dimineața, la cele mai multe dintre ferestrele erau locatarii, ieşiţi să fumeze pe balcoane, sau care îşi aplecau cu grijă și ușor copiii mici pe pervazurile ferestrelor. Pe alte ferestre era îngrămădită lenjerie de pat, peste care capul ciufulit al câte unei femei apărea pentru scurt timp. Oamenii se strigau reciproc, unul dintre ei râse zgomotos pe seama lui Ion. Este o stradă lungă, și din loc în loc erau mici magazine sub nivelul străzii, vânzând diferite tipuri de produse alimentare, la care se ajungea după ce coborai câțiva pași. Femeile intrau și ieșeau din ele sau stăteau de vorbă pe treptele magazinelor. Un vânzător ambulat de fructe,cu ochii la ferestre, fu la fel de neatent ca şi Ion și aproape că îl dărâmă cu căruciorul lui. Chiar atunci, dintr-un casetofon, care în alte zone ale orașului ar fi fost considerat ca uzat, început să se audă nişte manele hârâite cu sonorul la maxim.
Ion merse mai departe pe stradă, încet, ca și cum ar fi avut o mulţime de timp acum la dispoziţie, sau ca și cum procurorul l-ar fi văzut de la una din ferestre și acum ar şti știa că Ion este în drum spre el. Trecuse puţin de ora nouă. Cladirea era destul de departe pe stradă, acoperea o suprafaţă extrem de mare, iar poarta de acces era foarte înaltă și lungă. Părea în mod clar destinată să permită accesul camioanelor care transportau mărfuri spre diferite depozite aflate în curte care erau acum închise și aparţineau după nume unor companii de care Ion auzise prin natura activităţii lui de la bancă. În contrast cu obiceiurile sale, rămase în picioare un timp la intrarea în curte privind toate aceste detalii exterioare. Aproape de el era un om desculț așezat pe o ladă citind un ziar. Doi băieți basculau în mâini un coș. În faţa unei pompe de apă se afla o tânără slabă, îmbrăcată într-o bluză, care se uita la Ion în timp ce aştepta să i se umple vasul. Pe bucată de frânghie întinsă între două ferestre într-un colț de curte se întindeau rufe la uscat. Un bărbat care stătea mai jos dirija această activitate.
Ion se duse la scară pentru a ajunge la camera în care urma să aibă loc audierea, dar se opri din nou, pe lângă aceste etape vîzând alte trei scări de intrare, și un pasaj mic în fundul curţii dând într-o a doua curte. Îl enervă faptul că nu i s-a spus mai exact camera, aceasta însemna că au fost fie foarte neglijenţi cu el, fie erau foarte indiferenţi, și decise să clarifice acest aspect cât de poate de clar și neechivoc. În cele din urmă decise să urce pe scări, aducându-şi aminte ce îi spusese polițistul Victor, că justiţia este atrasă de cei învinovăţiţi, ceea ce înseamnă că sala de judecată ar trebuie să fie chiar pe scara pe care Ion o alesese din întâmplare.
În timp ce urca deranjă un grup mare de copii care se jucau pe scări şi care se uitară la el în timp ce trecea printre ei. „Data viitoare când voi veni aici„, îşi spuse el, „trebuie să aduc cu mine fie dulciuri pentru a-i îmbuna, fie un băț pentru a-i lovi.” Chiar înainte de a ajunge la primul etaj trebui să aștepte puţin pentru a se feri de o minge; doi băieți mici, cu chipuri viclene, se agîţară de pantalonii lui; dacă s-ar fi scuturat de ei risca să îi rănească, şi se temea de ţipetele lor.
La primul etaj, căutarea lui începu cu adevărat. Nu îi venea să întrebe de comisiei de interogatoriu, așa că inventă un tâmplar pe nume Leonte – numele ăsta îi veni în minte deoarece aşa îl chema pe căpitan, nepotul doamnei Gherghina – astfel putea să întrebe la fiecare apartament dacă tâmplarul Leonte locuieşte acolo și să aibă astfel o șansă să se uite în camere. S-a dovedit, însă, că aceasta a fost în cea mai mare parte posibil fără alte formalități, întrucât aproape toate ușile rămăseseră deschise când copiii ieşiseră afară. Cele mai multe dintre ele erau camere mici, cu o singură fereastră, unde şi găteau. Multe femei ţineau într-un braț câte un copi în timp ce cu cealaltă mână trebăluiau.Fete tinere, care păreau îmbrăcate doar cu cât un şorţ cu bretele, munceau din greu alergând încoace și încolo. În fiecare cameră, paturile erau încă ocupate de oameni bolnavi sau care încă dormeau, sau de persoane îmbrăcate întinse pe ele. Ion bătu la apartamentele la care ușile erau închise și întrebă dacă tâmplarul Leonte locuia acolo. De obicei era o femeie care deschidea ușa, asculta întrebarea și apela la cineva din camera, care se ridic din pat. „Domnul a întrebat dacă un tâmplar pe nume Leonte, locuiește aici.” „Un tâmplar, cu numele de Leonte?” întreba el din pat.” „Da„, spunea Ion, deși era clar că comisia de interogatorii nu era de găsit acolo, și astfel sarcina lui se termina acolo. Mulți care au crezut că este probabil foarte important pentru Ion să-l găsească pe tâmplarul Leonte și se gândeau mult la un posibil răspuns, vorbindu-i în final de vreun tâmplar pe care nu îl chema Leonte sau dându-i un nume care avea unele similitudini vagi cu Leonte, sau întrebau vecinii sau îl însoțeau pe Ion la vreo ușă mai departe credeau că locuieşte cineva asemănător în partea din spate a clădirii sau unde ar fi putut găsi pe cineva care să îl ajute pe Ion mai bine decât ei. Ion trebuia în cele din urmă să spună că renunță pentru a nu fi condus în acest fel peste tot din etaj în etaj. Regreta planul său inițial, care la început păruse atât de practic. Când ajunse la etajul cinci, decise să renunțe la căutare, îşi luă la revedere de la un tânăr muncitor prietenos, care vrusese să-l conducă mai departe, și coborî pe scări. Dar apoi se gândi că era păcat de cât de mult timp consumase, se întoarse din nou și bătu la prima ușă la etajul cinci. Primul lucru pe care îl văzu în camera mică fu un ceas mare pe perete, care arăta deja ora zece.
„Locuieşte aici un tâmplar pe nume Leonte?” întrebă el.
„Poftim?” spuse o femeie tânără, cu ochi negri, strălucitori, în timp ce spăla lenjeria de copii într-o găleată. Arătă cu mâna umedă spre ușa deschisă a camerei alaturate.
(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)
Lasă un răspuns