Home » Articole » RO » Artă » Literatură » Procesul » 008. Procesul – Interogatoriile – Registrul

008. Procesul – Interogatoriile – Registrul

postat în: Procesul 0

Procesul

Ion crezu că a a ajuns la o şedinţă. O cameră de dimensiuni medii, cu două ferestre, era plină cu o mulțime din cei mai diverşi oameni – nimeni nu acordă nicio atenție persoanei care tocmai intrase. Foarte aproape de tavan, camera era înconjurată de o galerie de asemenea plină cu oameni care stăteau gărboviţi şi cu capul aplecat pentru a nu atinge tavanul. Ion, căruia atmosfera i se părea sufocantă, ieşi din nou şi îi zise tinerei, care probabil că îl înţelesese greşit:

Am întrebat de un tâmplar, o persoană cu numele de Leonte.

Da“, spuse femeia, “vă rog să intraţi.

Ion probabil că nu ar fi urmat-o dacă femeia nu s-ar fi dus la el, apucând de mânerul ușii și zicând:

Trebuie să închid ușa după dvs., nimeni altcineva nu mai are voie să intre.

Foarte frumos“, spuse Ion, “dar e prea plină deja.” Dar apoi se întoarse. Trecu printre doi oameni care vorbeau lângă ușă – unul din ei era cu ambele mâini depărtate în faţa sa, mișcăndu-le ca şi cum ar număra bani, iar celălalt îl privea atent în ochi – când cineva îl luă de mână. Era un copil, roșu la față.

Intraţi, intraţi“, spuse el. Ion se lăsă condus de copil, și văzu – surprinzător într-o mulțime înghesuită de oameni în mișcare încoace și încolo – un pasaj îngust care părea să împartă mulţimea în două grupări; această idee îi fu întărită şi de faptul că în primele rânduri la stânga și la dreapta de el nu prea se uita nimeni în direcţia lui, nu vedea nimic altceva decât spatele oamenilor care discutau și mișcările lor în discuţiile cu cei din propriul grup. Cei mai mulţi dintre ei erau fost îmbrăcați în negru, în haine vechi, lungi redingote formale care atârnau pe ei. Aceste haine erau singurul lucru care îl nedumerea pe Ion, altfel ar fi crezut că adunarea de aici este o întâlnire politică locală.

La celălalt capăt al sălii unde fu condus Ion se găsea o măsuță stabilit într-un colţ al unui podium foarte mic, care era la fel de supraaglomerat ca restul camerei, iari în spatele mesei, aproape de marginea podiumului, era un scund, gras, cu respirație șuierătoare, care vorbea cu altcineva din spatele lui. Omul din spate stătea cu picioarele încrucișate și coatele pe spătarul scaunului, provocând multe râsete. Din când în când el îşi arunca brațul în aer ca și ar fi desenat o caricatură. Copilul care îl adusese pe Ion nu reuşea să se facă auzit. Încercase deja de două ori să spună ceva, ridicându-se în vârfurile picioarelor, dar fără a rezşi să atragă atenția celui aşezat pe scaun deasupra lui. Reuşi doar atunci când unul dintre oamenii de sus de pe podium îl observă, se întoarse la el și se aplecă în jos pentru a auzi ce avea de spus. Scoase apoi ceasul și se uită repede uitat la Ion.

Trebuia să fi fost aici  de o oră și cinci minute“, spuse el. Ion intenţionă să-i răspundă, dar nu avu timp, întrucât se auzi un murmur general din partea dreaptă a sălii. “Trebuia să fii aici cu o oră și cinci minute în urmă,” repetă omul, ridicând vocea, și se uită repede în jurul sălii de sub el. Murmurul deveni imediat mai tare și, întrucât omul nu mai spuse altceva, se stinse treptat. Acum sala era mult mai liniștită decât atunci când intrase Ion în cameră. Doar oamenii de la galerie mai continuau să facă observaţii. După câte putea vedea în camera pe jumătate în întuneric, praf și ceață, păreau să fie mai puțin bine îmbrăcaţi decât cei de jos. Mulți dintre ei îşi aduseseră perne pe care le puseseră între capetele lor și tavan, pentru a nu se răni.

Ion decise că nu va face altceva decât să-i asculte, așa că nu se apără de acuzaţia că a ajuns târziu, și pur și simplu spuse:

Ei bine, poate că am întârziat, dar acum sunt aici.” Urmară aplauze puternice, tot din partea dreaptă a sălii. Oameni pe care îi atragi uşor de partea ta, gândi Ion, deranjat doar de liniștea din partea stângă, care acum era în spatele lui, și din care nu auzi aplauze decât la câteva persoane răzleţe. Se întrebă ce putea spune pentru a obține sprijinul tuturor sau, dacă nu ar fi posibil, cel puțin sprijinul celorlalţi pentru un timp.

Da“, spuse omul, “dar eu nu mai sunt acum obligat să vă audiez.” Se auzi din nou un murmur, dar de data aceasta mai greu de interpretat, omul făcând semn cu mâna să fie linişte și continuând – “Voi face însă o excepție, totuşi, azi. Dar niciodată nu va mai trebui să mai întârziaţi astfel. Și acum, un pas în faţă!

Cineva a sărit jos făcându-i loc lui Ion, și Ion se urcă pe podium. Era strând presat spre masă, presiunea mulțimii din spatele lui era atât de mare încât trebui să împingă în spate pentru a nu răsturna biroul judecătorului de pe podium și, probabil, pe judecător împreună cu el.

Dar judecătorul nu acordă nicio atenție acestui aspect, se aşeză confortabil pe scaun și, după ce spuse câteva cuvinte pentru a încheia discuția cu omul din spatele lui, luă un mic caiet, singurul element pe biroul lui. Semăna cu un caiet vech de teme şcolare care se mototolise după atâtea răsfoiri.

Aşa deci,”, spuse judecătorul, răsfoind caietul. Se întoarse spre Ion cu tonul cuiva care ştie despre ce este vorba și zise: “ești zugrav?

“Nu”, spuse Ion, “Sunt șef într-o bancă mare.” Acest răspuns fu urmat de râsete în rândul grupului din dreaptă a sălii, atât de prietenos încât Ion nu se putu abţine să nu i se alăture. Oamenii se sprijineau cu mâinile pe genunchi și râdeau în hohote ca şi cum ar fi suferit un acces serios de tuse. Chiar și unii dintre cei de la galerie râseră. Judecătorul ăşi luă o figură foarte serioasă, dar părea să nu aibă nicio putere asupra celor de sub el din sală, aşa că încercă să reducă zgomotul de la galerie sărind în sus şi ameninţându-i, sprâncenele lui, până atunci discrete, împingându-se în sus și zburlindu-se, negre și stufoase, deasupra ochilor.

Partea stângă a sălii rămase liniștită, oamenii stăteau acolo aliniaţi cu fețele privind spre podium şi ascultând ce se spunea acolo, tratând zgomotul de cealaltă parte a sălii cu aceeași liniste şi chiar permiţând unor persoane din rândurile lor proprii, ici și colo, să treacă în celălalt grup. Oamenii din grupul din stânga nu erau mai numeroşi decât cei din dreapta, dar probabil nu erau nici mai puţin importanţi, datorită comportamentului lor mai calm. Când Ion a început să vorbească era convins că sunt de partea lui.

Întrebarea dumneavoastră, Onorată Instanţă, dacă eu sunt zugrav – de fapt, chiar mai mult decât atât, nici măcar nu m-aţi întrebat, pur şi simplu aţi afirmat – este simptomatică pentru tot parcursul acestor proceduri care se efectuează împotriva mea. Poate că veţi obiecta că nu există o acţiune împotriva mea. Veţi avea foarte mare dreptate, întrucât o acțiune poate exista doar dacă mi se aduce la cunoştinţă. Dar, pentru moment, o recunosc, din milă pentru dvs. în mare măsură. Este imposibil să nu observ toate acestea fără să-mi fie milă. Nu spun că lucrurile se desfăşoară fără grija cuvenită, dar aș dori să clarific faptul că eu sunt cel care le acceptă.

Ion se opri din vorbit și privi în jos în sală. Vorbise dur, mai dur decât intenţionase, dar avea nare dreptate. Ar fi trebuit să fie răsplătit cu unele aplauze măcar ici și colo, dar totul era liniștit, oamenii aşteptau în linişte să vadă ce va urma, poate că liniștea asta prevestea ceva ce va pune capăt la toată povestea asta. Era oarecum deranjat faptul că tocmai atunci ușa de la capătul holului se deschise, şi tânăra spălătoreasă, care părea să fi terminat treaba, intrase și, în ciuda tuturor precauțiilor ei, atrase atenția unora dintre oamenii de acolo. Doar judecătorul îl bucură pe Ion, întrucât părea să fi rămas blocat la cuvintele lui. Până atunci îl ascultase în picioare, discursul lui Ion îl luase prin surprindere în timp ce îşi direcționase atenția spre galerie. Acum, în pauză, se așeză foarte încet, ca și cum nu ar fi vrut să  fie observat de nimeni. Scoase din nou caietul, probabil pentru a da impresia că este mai calm.

Asta nu vă va ajuta, domnule“, continuă Ion, “chiar şi micul dvs. registru nu va face decât să confirme ceea ce spun.” Ion era mulțumit că nu aude nimic altceva decât propriile sale cuvinte liniștite în această cameră plină de străini, și îndrăzni chiar să ia în mâini caietul judecătorul de instrucție și, atingându-l doar cu vârfurile degetelor ca și cum ar fi fost ceva revoltător, îl ridică se în aer ținându-l doar de una din paginile de mijloc, astfel încât celelalte pagini de o parte şi alta, scrise înghesuit, pătate și îngălbenite, fluturară în jos. “Acestea sunt notiţele oficiale ale judecătorul de instrucție“, spuse el, şi lăsă caietul să cadă pe birou. “Puteți citi în registrul dvs. cât de mult doriți, domnule, eu chiar nu sunt acuzat cu nimic în acest registru de care să îmi fie teamă, chiar dacă îmi este inaccesibil, nedorind să-l ţin în mână, pot să-l ating doar cu două degete.

Judecătorul luă registrul de unde căzuse pe birou – ceea ce nu era decât un semn al profundei sale umilințe, sau cel puțin așa păruse – şi încercă să-l curețe un pic, punându-l din nou în fața lui pentru a citi din el.

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.