(O floare, un craniu și un stand de clepsidră pentru viață, moarte și timp, în această pictură din secolul 17 a lui Philippe de Champaigne)
Conceptul de moarte este un element-cheie al înțelegerii umane a acestui fenomen. Există mai multe abordări științifice ale conceptului. De exemplu, moartea cerebrală, așa cum se practică în domeniul științei medicale, definește moartea ca un moment în timp în care activitatea creierului încetează.
Una dintre provocări în definirea morţii este în a o distinge de viață. Ca un moment temporal, moartea pare să se refere la momentul în care viața se termină. Cu toate acestea, atunci când se stabileţte dacă a survenit decesul este nevoie de elaborarea granițelor conceptuale precise între viață și moarte. Acest lucru este problematic, deoarece nu există un consens asupra modului de a defini viața. Această problemă generală se aplică provocării speciale de definire a decesului în contextul medicinei.
Este posibil să se definească viața în termeni de conștiință. Când conștiința încetează, un organism viu se poate spune că a murit. Una dintre erorile notabile în această abordare, totuși, este că există multe organisme care sunt în viață, dar probabil nu au conștiinţă (de exemplu, organismele unicelulare). O altă problemă este definirea conştiinţei, care are mai multe definiții diferite date de oamenii de ştiinţă moderni, psihologi și filosofi. În plus, multe tradiții religioase, inclusiv tradițiile abrahamice și dharmice, susțin că moartea nu (sau nu poate) duce la sfârșitul conștiinței. În anumite culturi, moartea este mai mult un proces decât un singur eveniment. Aceasta implică o schimbare lentă de la o stare spirituală la alta.
Alte definiții pentru moarte pun accentul pe caracterul de încetare a ceva. În acest context, „moartea” descrie numai starea în care ceva a încetat, de exemplu viața. Astfel, definiția de „viață” definește simultan şi moartea.
Din punct de vedere istoric, încercările de definire a momentului exact al morții unui om au fost problematice. Moartea a fost definită în trecut ca încetarea bătăilor inimii (stop cardiac) și a respirației, dar dezvoltarea resuscitării cardiopulmonare și a defibrilaţiei prompte au făcut ca aceste definiții să fie inadecvate pentru că respirația și bătăile inimii pot fi repornite uneori. Evenimentele care au fost cauzal legate de moarte, în trecut, nu mai ucid în toate cazurile. Fără o inimă sau plămâni funcţionaţi, viata poate fi, uneori, susținută cu o combinație de dispozitive de susținere a vieții, transplantul de organe și stimulatoare cardiace artificiale.
(Pandantiv de fildeș din sec. XVI-XVII, Călugărul și Moartea, amintind de mortalitate și certitudinea morții (Muzeul de artă Walters))
Astăzi, în cazul în care este necesară o definiție a momentului morții, medicii si legiştii revin de obicei la „moartea cerebrală” sau „moartea biologică” pentru a defini o persoană ca fiind moartă. Persoanele sunt considerate moarte atunci când activitatea electrică din creierul lor încetează. Se presupune că terminarea activităţii electrice indică sfârșitul conștiinței. Cu toate acestea, suspendarea conștiinței trebuie să fie permanentă, și nu tranzitorie, așa cum se întâmplă în anumite stadii ale somnului, și mai ales ăn comă. În cazul somnului, EEG poate spune cu ușurință diferența.
Cu toate acestea, categoria „morţii cerebrale” este văzut de unii cercetători ca fiind problematică. De exemplu, Dr. Franklin Miller, membru senior al facultăţii de la Departamentul de Bioetică, National Institutes of Health, notează: „Până la sfârșitul anilor 1990, legătura dintre moartea cerebrală şi moartea ființei umane a fost din ce în ce mai contestată de către oamenii de știință, pe baza de dovezi cu privire la gama de funcționare biologică afișată pacienţilor diagnosticaţi corect ca având această condiție, care au fost mentinuţi pe ventilaţie mecanică pentru perioade considerabile de timp. Aceşti pacienţi şi-au menţinut capacitatea de a susține circulația și respirația, temperatura de control, excreta deșeuri, vindecă răni, luptp cu infecţiile şi, cel mai dramatic, pot naţte (în cazul gravidelor cu „moarte cerebrala”).”
Acele persoane care susțin că numai neo-cortexul creierului este necesar pentru conștiință, susțin uneori că numai activitatea electrică ar trebui să fie luată în considerare la definirea morţii. Eventual este posibil ca criteriul de deces să fie pierderea permanentă și ireversibilă a funcției cognitive, după cum reiese din moartea cortexului cerebral. Toate speranțele de recuperare a gândirii și personalităţii umane se pun în tehnologia medicală previzionistă actuală. Cu toate acestea, în prezent, în cele mai multe locuri a fost adoptată o definiție mai conservatoare pentru moarte – încetarea ireversibilă a activității electrice a întregului creier, spre deosebire de doar în neo-cortex – (de exemplu, Legea de determinare standard a decesului în Statele Unite). În 2005, cazul Terri Schiavo a adus în discuţie, în politica americană, problema morţii cerebrale și susţinerea artificială.
Chiar și după criteriile întregului creier, stabilirea morţii cerebrale poate fi complicată. EEG poate detecta impulsurile electrice false, în timp ce anumite medicamente, hipoglicemie, hipoxie, sau hipotermie, pot suprima sau chiar opri activitatea creierului în mod temporar. Din acest motiv, spitalele au protocoale de determinare a morții cerebrale care implică EEG, la intervale foarte îndepărtate şi în condiții definite.
Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
(Include text tradus din din Wikipedia)
Lasă un răspuns