(Infernul, de Domenico Beccafumi: o viziune creștină a iadului)
Curentul principal al creștinismului mărturisește credința în Crezul de la Niceea, iar versiunile Crezului de la Niceea din uzul curent includ fraza: „Așteptăm învierea morților și viața lumii care va veni.” Escatologia creștină se referă la moarte, o stare intermediară, Rai, Iad, a doua venire a lui Hristos, învierea morților, Răpirea, Marele Necaz, Mileniul, sfârșitul lumii, judecata, un cer nou și un pământ nou, și împlinirea finală a tuturor scopurilor lui Dumnezeu. Pasajele escatologice se gasesc in multe locuri, în special în Isaia, Daniel, Matei 24, Matei 25, și Apocalipsa. Deși pedepsele sunt parte a unor concepții creștine ale vieţii de apoi, conceptul predominant de „osânda veșnică” este un principiu al vieţii de apoi creștin.
Când a fost întrebat de saduchei cu privire la învierea morților (într-un context cu privire la partenerul de viaţă dacă ar fi fost căsătorit de mai multe ori în viață), Isus a spus că mariajul va fi irelevant după înviere întrucât cei înviaţi vor fi (cel puțin în acest sens) ca îngerii din ceruri.
Isus, de asemenea, a susținut că va veni timpul când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și toți cei care erau în morminte vor ieși, cei care au făcut fapte bune vor învia pentru viață, dar cei care au făcut fapte rele la înviere vor fi condamnaţi. Conform Evangheliei după Matei, la moartea lui Isus mormintele au fost deschise, iar la învierea Sa mulți sfinți care au murit au ieșit din morminte și au intrat în „orașul sfânt”, probabil Noul Ierusalim. Niciun alt pasaj din Noul Testament nu include acest eveniment.
Ultima zi: Isus a comparat Împărăția cerurilor, peste care El conduce, cu o plasă care a fost aruncată în mare și în care s-au adunat tot felul de pești. Când este plină, oamenii o trag la mal și se așeză și sortează ce e bun în recipiente şi aruncă ce e rău. Aşa va fi şi la sfârșitul veacului, de asemenea cunoscut sub numele de Ziua de Apoi. Îngerii vor separa pe cei răi de cei drepți și îi va arunca în cuptorul de foc care nu se stinge niciodată. Atunci cei neprihăniți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor.
Cartea lui Enoh descrie locuința morților ca împărțită în patru compartimente pentru patru tipuri de morți: sfinții credincioși care așteaptă învierea în Paradis, doar virtuoși care așteaptă răsplata lor, cei răi care așteaptă pedeapsa, şi cei răi care au fost deja pedepsiți și nu vor fi înviați în Ziua Judecății. Trebuie remarcat faptul că respectiva Carte a lui Enoh este considerată apocrifă de cele mai multe culte creștine și toate confesiunile iudaismului.
Cartea a doua Macabei oferă un pasaj clar despre morți în așteptarea unei viitoare învieri și judecăţi, plus rugăciuni și jertfe pentru cei morți pentru a elimina povara păcatului.
Autorul evangheliei lui Luca relatează povestea lui Lazăr și omul bogat, care arată oamenii din Hades așteaptă învierea, fie confortabil fie în chinuri. Autorul Apocalipsei scrie despre Dumnezeu și îngerii în contrast cu Satan și demonii într-o luptă epică la sfârșitul timpurilor, când toate sufletele sunt judecate. Există o mențiune despre corpuri fantomatice ale profeților din trecut, și despre transfigurare.
Actele lui Pavel și Tecla non-canonice vorbesc despre eficacitatea rugăciunii pentru cei morți, astfel încât aceştia ar putea fi „translataţi într-o stare de fericire”.
Ipolit din Roma descrie lumea subterană (Hades) ca un loc în care morții neprihăniți, în așteptarea învierii lor în Sânul lui Avraam, se bucură de perspectiva lor viitoare, în timp ce cei nedrepți sunt chinuiţi la vederea „lacului de foc care nu se stinge” în care ei urmează a ajunge.
Grigorie de Nyssa discută cu mult timp înainte posibilitatea purificării sufletelor după moarte.
Sfântul Augustin îl contrazice pe Pelagius, argumentând că păcatul originar înseamnă că cei nebotezaţi merge în iad, inclusiv copiii, deși cu mai puțină suferință decât cei vinovați de păcatele actuale.
Papa Grigorie I repetă conceptul, articulat cu un secol mai devreme de Grigorie de Nyssa, că cei salvaţi au parte de purificare după moarte, în legătură cu care a scris despre „flăcările purgatoriului”.
Substantivul „purgatorium” (din limba latină: locul de curățare) este folosit pentru prima dată pentru a descrie o stare de purificare dureroasă a celor mântuiți după viață. Același cuvânt în formă adjectivală (purgatorius -a -um, curăţat), care apare de asemenea în scrierile non-religioase, a fost deja folosit de creștini, cum ar fi Augustin de Hippo și Papa Grigorie I, pentru a se referi la o curățare de după moarte.
În timpul Epocii Luminilor, teologii și filosofii au prezentat diverse filozofii și credințe. Un exemplu notabil este Emanuel Swedenborg care a scris circa 18 lucrări teologice, care descriu în detaliu natura vieţii de apoi în funcție de experiențele sale spirituale revendicate, dintre care cele mai faimoase sunt Raiul și Iadul. Raportul său de viață acoperă o gamă largă de subiecte, cum ar fi căsătoria în cer (unde toți îngerii sunt căsătoriți), copiii din ceruri (unde aceştia sunt crescuți de părinți-îngeri), timpul și spațiul în cer (nu există), procesul de trezire după moarte în lumea spiritelor (un loc la jumătatea distanței între Rai și Iad și unde oamenii se trezesc mai întâi după moarte), indemnizația de a alege liber între rai sau iad (spre deosebire de a fi trimis la una din ele de Dumnezeu ), eternitatea iadului (poate fi părăsit, dar nimeni nu vrea asta), și că toți îngerii și diavolii au fost odată oameni de pe pământ.
Pe de altă parte, iluminarea a produs filosofii mai raționaliste, cum ar fi deismul. Mulţi liber-cugetători deişti au considerat că credința în viața de după moarte cu recompense şi pedepse a fost o necesitate de rațiune și bune moravuri.
Cei mai mulți creștini neagă faptul că intrarea în cer poate fi câștigată în mod corespunzător, mai degrabă ea ar fi un dar pe care îl poate oferi numai Dumnezeu, prin harul Său. Această credință urmează teologia Sf. Pavel: Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință, și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Tradiţiile teologice augustiniană, tomistă, luterană, precum și calvinistă, toate subliniază necesitatea harului lui Dumnezeu pentru mântuire, și respinge așa-numitul pelagianism, conform căruia omul îşi câștiga mântuirea prin fapte bune. Nu toate sectele creștine acceptă această doctrină, ceea ce duce la numeroase controverse cu privire la har și liberul arbitru, şi la ideea de predestinare. În particular, credința că cerul este o recompensă pentru bună purtare este o credință populară comună în societățile creștine, chiar și printre membrii bisericilor care resping această credință.
Teologii creștini Toma de Aquino și Jonathan Edwards au scris că cei salvaţi la cer vor îndulci suferința celor condamnați. Iadul, cu toate acestea, nu se potrivește conceptelor moderne, umanitare despre pedeapsă, pentru că nu poate descuraja pe necredincioşi, nici reabilita pe condamnați, dar aceasta nu afectează totuşi credința creștină care pune învățătura biblică deasupra ideilor societății. Unii credincioși creștini au ajuns să minimalizeze pedeapsa iadului. Universaliștii învață că mântuirea este pentru toți. Martorii lui Iehova și Adventiștii de ziua a șaptea, cu toate că au printre cele mai stricte reguli cu privire la modul de trai, învață că păcătoșii sunt distruşi, mai degrabă decât torturaţi pentru totdeauna. Ioan 3:16 spune că doar cei care acceptă pe Isus vor avea parte de viața veșnică, astfel încât cei care nu-l acceptă nu pot arde în iad pentru eternitate, deoarece Isus nu le-a dat viață veșnică, în schimb vor pieri.
În cultura populară americană despre Cer, în special din desenele animate de epocă, cum ar fi cele din Looney Tunes la mijlocul secolului 20, sufletele oamenilor virtuoși urcă la cer și sunt transformate în îngeri. Cu toate acestea, acest lucru nu este în concordanță cu teologia creștină ortodoxă. Creștinismul face o distincție clară între îngeri, ființe divine create de Dumnezeu înainte de crearea omenirii și care sunt utilizate ca mesageri, și sfinți, sufletele oamenilor care au primit nemurirea prin harul lui Dumnezeu, prin credința în Isus Hristos din Nazaret, care locuieşte în cer cu Dumnezeu.
Sfinții Zilei din Urmă cred că sufletul a existat înainte de a exista viață pe pământ și va exista în continuare. Îngerii sunt fie spirite care nu au venit încă pe pământ pentru a experimenta mortalitatea lor, fie spirite sau ființe înviate care au trecut deja prin mortalitate și fac voia lui Dumnezeu. Vezi Iov 38: 4-7, Doctrine şi Alianţe 93:29. Potrivit Doctrinei LSD, Arhanghelul Mihail a fost primul om de pe pământ, Adam, pentru a experimenta mortalitatea lui. Îngerul Moroni a vizitat băiatul, pe Joseph Smith, după ce își trăise viața muritoare în vechea America. Mai târziu, el a primit administrațiile angelice de la apostolii Petru, Iacov și Ioan, Ioan Botezătorul, și alţii.
Lasă un răspuns