Uniunea Europeană se confruntă cu cea mai profundă şi mai acută criză – atât în plan economic cât şi din punct de vedere politic. Austeritatea impusă conduce într-o spirală descendentă la recesiune şi sărăcirea în masă. Protestele populare sunt în creştere, în timp ce cadrul politico-instituţional este la un pas de colaps. Euro şi întreaga UE este ameninţată, destabilizînd marile state capitaliste.
Actuala criză a UE şi a monedei euro este mai mare în sudul Europei. Băncile şi sectorul corporativ sunt în criză acută de capital, în timp ce consumul privat scade dramatic. Austeritatea severă impusă de UE accentuează recesiunea, ce e mai rău urmând să vină abia de acum încolo. Pături mari ale populaţiei, inclusiv clasele de mijloc, sunt sărăcite într-o măsură şi într-un ritm fără precedent.
Ţările mai mici, precum Grecia şi Portugalia, au acţionat pentru o restructurare parţială a datoriilor, dar această soluţie, în loc să rezolve problemele, le-a adâncit. În cazul falimentării şi celor două mari ţări aflate pe marginea prăpastiei, Spania şi Italia, Uniunea Europeană s-ar destrăma cu siguranţă.
Nu există o explicaţie simplă şi mono-cauzală pentru actuala criză, care se pare că nu are nicio legătură cu ciclicitatea crizelor din capitalism. Un motiv cert şi evident sunt dezechilibrele extreme exprimate în conturile curente atât la nivel global cât şi în Europa. În ceea ce priveşte dezechilibrele europene de cont curent, nimeni nu poate nega faptul că acestea au fost exacerbate de moneda comună. În timp ce Germania s-a angajat în deflaţia salariilor reale, în sudul Europei se acţionează exact invers.
Un fenomen mai înşelător sunt ratele scăzute ale dobânzilor, care conduc la speculaţii financiare. Acest aspect este la rândul său conectat la „saturarea economiilor”: capitalul este acumulat în timp ce productivitatea nu este reinvestită, fiind pompată în tranzacţii financiare de tip cazino. Acest aspect la rândul său poate fi, de asemenea, explicat printr-un decalaj tot mai mare între producţia globală potenţială pe de o parte, şi cererea scăzută pe de altă parte, din cauza exploatării masive a muncitorilor din întreaga lume în ultimele decenii.
Criza europeană poate fi fitilul care aprinde o criză mult mai profundă la nivel global. Din această cauză, SUA vrea ca Banca Centrală Europeană să urmeze Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii în privinţa politicii monetare, printr-o aşa-numită relaxare cantitativă, prin garantarea datoriilor atât suverane cât şi corporative prin euro bonduri. Diferenţa însă dintre SUA şi UE este că prima este o ţară puternic centralizată, în timp ce în UE puterea de decizie este dispersată, aparţinând ţărilor constituiente.
Germania, nu doreşte să-şi asume riscurile ţărilor europene în criză, neavând niciun control efectiv asupra lor. Există, de asemenea, un element ideologic, dogmatic, cu prioritate absolută asupra stabilităţii monetare, care exclude o politică expansionistă monetară şi fiscală, şi impune austeritatea în cheltuielile publice ca singurul remediu posibil. Din păcate, rezultatele aplicate ţărilor în criză au fost negative. Riscurile de faliment s-au amplificat iar, dacă Germania va refuza să mai susţină împrumuturile de criză, zona euro va fi în mod inevitabil destrămată, cu urmări dezastruoase implicite asupra Europei de Sud. Acest lucru ar putea trimite unde de şoc în întreg sistemul global, cu riscuri majore pentru însăşi ţările Europei Centrale.
Altă opţiune este de a susţine ponderat solicitările financiare ale Europei de Sud, cu riscul rezolvării problemelor doar pe termen scurt, ele putând izbucni după un timp cu şi mai mare intensitate.
Oricum, se pare că finalul zonei Euro este doar o chestiune de timp. Iar, datorită promisiunilor de prosperitate neîndeplinite pentru ţările care au aderat la Uniunea Europeană, există riscul ca însăşi Uniunea Europeană să se destrame.
Imagine: http://en.wikipedia.org/wiki/File:European_central_bank_euro_frankfurt_germany.jpg
Lasă un răspuns