Etapele doliului. Psihologia şi neurologia doliului.

Teoria celor cinci etape

Modelul Kübler-Ross, cunoscut sub numele de cele cinci etape ale durerii, este o teorie introdusă pentru prima dată de către Elisabeth Kübler-Ross în cartea sa din 1969, Despre morţi şi moarte. Teoria populară dar în mare parte netestată descrie cinci etape distincte ale durerii şi tragediei oamenilor. Astfel de evenimente pot include diagnosticul cu o boală incurabilă sau o pierdere catastrofală.

Cele cinci etape sunt:

1. negarea
2. furia
3. negocierea
4. depresia
5. acceptarea.

Teoria susține că etapele sunt o parte a cadrului care îi ajută pe oameni să învețe să trăiască fără ceea ce au pierdut. Laicii și practicienii consideră etapele ca instrumente pentru a ajuta la ncadrarea și identificarea suferinţei unei persoane pentru o pierdere. Teoria susține că etapele nu se opresc la nişte borne temporare liniare în procesul durerii. Teoria prevede, de asemenea, că nu toată lumea trece prin toate etapele, nici într-o ordine prescrisă. În plus față de teoria celor cinci etape, Kübler-Ross a fost creditat cu conștientizarea pe scară largă a sensibilităţii necesare pentru un tratament mai bun a oamenilor care au de-a face cu o boală fatală.

Modelul etapelor, care a apărut în anii 1960, este o teorie bazată pe observație oamenilor care sunt pe moarte, nu oameni care au experimentat moartea unei persoane dragi. Acest model a găsit un suport empiric într-un studiu al Maciejewski et al. Un studiu al lui George Bonanno este recunoscut ca demitizând accidental cele cinci etape ale durerii, deoarece prin cantitatea mare de subiecţi cercetaţi arată că marea majoritate a oamenilor care au experimentat o pierdere nu se întristează, rezistă la durere. Logica este că, dacă nu există nicio durere, nu există etape prin care să se treacă.

Procese fiziologice și neurologice

(“Pietà” de El Greco, 1571-1576. Philadelphia Museum of Art)

Studii de scanări fMRI de femei la care durerea a fost provocată de moartea unei mame sau a unei surori în ultimii 5 ani au dus la concluzia că durerea a produs ca răspuns o inflamaţie locală, masurată prin concentrații salivare de citokine pro-inflamatorii. Aceste răspunsuri au fost corelate cu activarea în cortexul cingular anterior și cortexul orbitofrontal. Această activare, de asemenea, se corelează cu rememorarea liberă a stimulilor prin cuvinte de legate de durere. Acest lucru sugerează că durerea poate provoca stres, și că această reacție este legată de părțile de prelucrare emoționale ale lobului frontal. Activarea cortexul cingular anterior și a nervului vag este implicată în mod similar în experiența de suferință datorată respingerii sociale sau decesului.

Printre persoanele care au fost îndoliate în cele trei luni anterioare ale unui anumit studiu, cei care raportează mai multe gânduri intruzive despre decedat prezintă hiperactivitate la amigdala ventrală și cortexul cingular rostral anterior la amintirea pierderii lor. În cazul amigdalei, hiperactivitatea depinde de intensitatea tristeții lor. Între acei indivizi care evită astfel de gânduri, există un tip opus de model conex, în care există o scădere în activarea amgidalei dorsale și a cortexului prefrontal dorsolateral.

La cei care nu sunt atât de afectați emoțional de amintirea pierderii lor, studiile de scanări fMRI au fost folosite pentru a concluziona că există o conectivitate funcțională mare între cortexul prefrontal dorsolateral și activitatea amigdalei, sugerând că prima reglementează activitatea celei din urmă. Între acei oameni care au avut o intensitate mai mare a tristeții, a existat o legătură funcțională scăzută între cortexul cingular anterior rostal și activitatea amigdalei, ceea ce sugerează o lipsă de reglementare a primei părţi a creierului pentru cea din urmă.

Traducere din Wikipedia

Imagine https://www.flickr.com/photos/bogenfreund/1776138871/