Înmormântarea

(Înmormântare sub apă în „Douăzeci de mii de leghe sub mări”, o ediție cu desene de Alphonse de Neuville și Édouard Riou)

Îngroparea sau înhumarea este actul ritual de plasare a unei persoane decedate sau animal, uneori cu obiecte, în pământ. Aceasta se realizează prin excavarea unei gropi sau șanț, plasarea persoanei decedate și a obiectelor din ea, și acoperirea acesteia.

Istorie

Înmormântare intenționată, în special împreună cu anumite obiecte, poate fi una dintre cele mai timpurii forme detectabile de practică religioasă, deoarece, așa cum sugerează Philip Lieberman, aceasta poate semnifica o „preocupare pentru cei morți care transcende viața de zi cu zi.” Dovezile sugerează că neanderthalienii au fost primele specii umane care au practicat înmormântarea și au îngropat morții în mod intenționat, în morminte de mică adâncime, împreună cu unelte de piatră şi oase de animale. Astfel de situri includ Shanidar în Irak, Kebara Pestera în Israel și Krapina în Croația. Unii savanți, însă, susțin că aceste corpuri s-ar putea să fi fost îngropate astfel din motive seculare.

Cea mai veche înmormântare umană de necontestat descoperită până în prezent, are cca. 100.000 ani. Resturi scheletice umane colorate cu ocru roșu au fost descoperite în peștera Skhul la Qafzeh, Israel. O varietate de bunuri mortuare au fost găsite în cit, inclusiv mandibula unui mistreț în brațele unuia dintre schelete.

Cimitirele preistorice sunt menționate prin termenul mai neutru de câmp funerar. Ele sunt una dintre sursele principale de informare cu privire la culturile preistorice, și numeroase culturi arheologice sunt definite prin obiceiurile lor de înmormântare, cum ar fi cultura Urnfield a epocii bronzului europeană.

(Mormântul a două femei, Bretania, https://en.wikipedia.org/wiki/File:Burial_IMG_1858.jpg)

Motivaţii pentru înmormântare umană

După moarte, un corp se va dezintegra. Îngroparea nu este neapărat o cerință de sănătate publică. Contrar înţelepciunii convenţionale, Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă ca doar corpurile cu o boală infecțioasă necesită strict o înmormântare.

Practicile funerare umane sunt manifestarea dorinței omului de a demonstra „respectul pentru cei morți”. Culturile variază în funcţie de modul lor de a arăta respect.

Câteva motivaţii sunt următoarele:

• Respectul pentru rămășițele fizice. Dacă este lăsat neîngropat, necrofagii pot mânca respectivul cadavru, ceea ce este considerat lipsit de respect pentru cel decedat în multe culturi (dar nu toate). În Tibet, un mormînt celest redă rămășițele ciclului de viață și recunosc corpul ca „hrană”, un principiu de bază al unor practici buddhiste.
• Îngroparea poate fi văzută ca o încercare de a aduce o clarificare psihologică familiei și prietenilor decedatului. Psihologii, în unele cercuri iudeo-creștine occidentale, precum și industria de înmormântare din SUA, susțin că prin înhumarea unui organism departe de vederea directă durerea de a pierde o fiinţă iubită poate fi redusă.
• Multe culturi cred în viața de apoi. Îngroparea este uneori considerat a fi un pas necesar pentru mort pentru a ajunge la viața de apoi.
• Multe religii prescriu un anumit mod de a trăi, care include cutumele referitoare la îngroparea morților.
• Un corp în descompunere emite gaze neplacute datorită descompunerii. Ca atare, înmormântarea este văzută ca un mijloc de a preveni extinderea mirosurilor în aer liber.