Cu riscul de a simplificare la maximum, se poate spune că avantajele paradisurilor fiscale sunt văzute în următoarele patru contexte principale:
Rezidenţa personală
Încă din secolul al 20-lea, persoanele bogate din jurisdicțiile de înaltă fiscale au căutat să se mute în jurisdicții cu fiscale mică. În cele mai multe țări din lume, reședința reprezintă baza primară de impozitare. În unele cazuri, jurisdicțiile cu fiscale mică percepimpozite foarte scăzute foarte scăzute sau zero pe venituri. Dar aproape niciun paradis fiscal nu evaluează niciun tip de impozit pe venituri sau impozit pe succesiune. Persoanele care nu mai sunt în măsură să revină într-o țară cu impozitarea mare unde au locuit pentru mai mult de câteva zile pe an, sunt denumite uneori ca exilați fiscali.
Rezidenţa corporativă
Persoanele juridice, spre deosebire de persoanele fizice, pot deține filiale ale companiilor în multe țări. Care le permit să profite de varietatea de legi, regulamente și convenții din mai multe țări, fără a f implicate în activități dubioase. Numai în cazuri extreme îşi vor muta sediul lor corporativ formal.
Folosirea activelor
Folosirea activelor implică utilizarea unui trust offshore, sau companie offshore, sau un trust offshore care deține o companie. Compania sau trustul vor fi înfiinţate într-o paradis fiscal, și vor fi, de obicei, administrate și cu rezidenţa într-o altă ţară. Funcţia ei este de a deține active, care pot consta dintr-un portofoliu de investiții aflate în administrare, societăți sau grupuri comerciale, active fizice, cum ar fi imobiliare sau bunuri mobile de valoare. Esența unor astfel de aranjamente este ca, prin schimbarea de proprietate asupra activelor într-o entitate care nu este rezident fiscal în jurisdicția cu impozitare mare, ele încetează să mai fie impozitate în această jurisdicție. Deseori, mecanismul este folosit pentru a evita un impozit specific. De exemplu, o persoană bogată care îşi face testamentul şi-ar putea transfera casa într-o companie off-shore. Poate obţine în schimb actiuni ale companiei sau trustului (el însuși fiind administrator la acea companie, sau un alt administrator, deținând în acelaşi timp beneficiul asupra proprietăţii pe viață), și apoi pentru fiica lui. La moartea sa, acţiunile vor aparține în mod automat fiicei, care dobândește astfel casa, fără a fi nevoie să plătească taxele notariale şi de succesiune. (În cele mai multe țări se evaluează impozitul pe succesiune, și toate celelalte taxe, în funcţie de proprietăţile din jurisdicția lor, indiferent de naționalitatea proprietarului. În cele mai multe țări mu se taxează pentru o singură casă. Este mult mai probabil să fie taxate activele necorporale.)
Comerţul și alte afaceri
Multe companii care nu au nevoie de o anumită locație geografică sau de activităţi extensive sunt stabilite în paradisuri fiscale, pentru a minimiza expunerea fiscală. Poate că cea mai bună ilustrare în acest sens este numărul de societăți de reasigurare care au migrat în Bermuda-a lungul anilor. Alte exemple includ servicii bazate pe internet și companii financiare de grup. În anii 1970 și 1980, grupurile corporative au fost cunoscute ca formând entități off-shore, în sensul „reasigurării”. Aceste companii de reasigurare au obţinut pur și simplu profit fără a efectua nicio funcție economică, dar profitul obţinut într-o jurisdicție scutită de impozit a permis grupului să manipuleze profiturile din jurisdicția cu fiscalitate ridicată. Cele mai multe coduri fiscale sofisticate previn acum scheme cu prețuri de transfer de această natură.
Intermediari financiari
O mare parte a activității economice în paradisurile fiscale de astăzi constă în servicii financiare profesionale, cum ar fi fondurile mutuale, bancare, asigurări de viață și pensii. În general, fondurile sunt depozitate cu intermediarul în jurisdicția cu fiscalitate mică, iar intermediarul apoi împrumută sau investește banii (de multe ori înapoi într-o jurisdicție cu impozitare mare). Deși aceste sisteme nu evită în mod normal axa în jurisdicția principală a clientului, aceasta permite furnizorilor de servicii financiare să ofere produse multi-jurisdicționale, fără a adăuga un nivel suplimentar de impozitare. Acest lucru s-a dovedit a fi un succes deosebit în domeniul fondurilor off-shore. Acest tip de metodologie a fost utilizată de către Google și a ieșit la lumină în anul 2010, când a fost raportat că Google utilizează tehnici numit „Dublu irlanez” și „Sandwich olandez”, pentru a reduce impozitul pe venit corporativ la 2,4%, prin transferarea veniturilor corporative prin Irlanda și de acolo la o companie petrolieră în Țările de Jos, unde acestea pot fi transferate în Insulele Bermude, care nu au nici impozit pe profit. Motorul de căutare folosea Irlanda ca un canal de venituri care ajungeau în final într-o altă țară în care este înregistrată proprietatea intelectuala (marca şi tehnologia, cum ar fi algoritmii Google). În cazul lui Google această țară este Insulele Bermude. În anul 2009, gigantul internet a făcut un profit brut de 5,5 miliarde €, dar a raportat un profit operational de € 45 milioane € după „cheltuieli administrative”, 5,467 miliarde € fiind scoşi afară. În analiza economică clasică, în cazul în care o companie își consumă 99,4% din profitul brut pe cheltuieli administrative, atunci compania ar putea fi considerată cu operare foarte ineficientă. Cheltuielile administrative se referă în mare parte la drepturi de autor (sau taxe de licență), Google plătește sediului său din Insulele Bermude pentru dreptul de a opera. Google a descoperit o structură de impozitare extrem de eficientă în șase teritorii, Google plătind doar 2,4% impozit pe operațiunile din afara SUA.
Acțiuni anonime și la purtător
Actiunile la purtător permit un proprietar anonim, fiind criticate pentru facilitarea spălării de bani și evaziune fiscală; aceste acțiuni sunt de asemenea disponibile în unele țări OCDE, cum ar fi în statul american Wyoming. În 2010, un studiu în care cercetătorii au încercat să înfiinţeze corporații anonime a constatat că 13 dintre cele 17 încercări au avut succes în țările OCDE, cum ar fi Statele Unite și Marea Britanie în timp ce 4 din 28 încercări au avut succes în țările considerate de obicei paradisuri fiscale. În 2011, o revizuire inter pares OCDE a recomandat ca Marea Britanie să îmbunătățească legile sale privind acțiunile la purtător.
The Guardian a scris că există 28 de persoane în calitate de directori la 21.500 de companii.
Controlul banilor și al schimbului valutar
Cele mai multe paradisuri fiscale au un sistem dublu de control monetar care face distincția între rezidenți şi non-rezidenţi, precum și între valuta externă şi cea internă. În general, locuitorii sunt supuşi unor controale monetare, dar nu şi nerezidenții. O companie aparținând unui nerezident, atunci când tranzacționează extern, este văzută ca non-rezidentă în ceea ce privește controlul schimbului valutar. Este posibil ca un străin să înfiinţeze o companie într-un paradis fiscal pentru comerț internațional; operațiunile companiei nu vor fi supuse unor controale de schimb valutar, atâta timp cât se folosesc valute străine pentru comerțul extern paradisului fiscal. Paradisurile fiscale au de obicei valută convertibilă cu ușurință sau legate de o monedă convertibilă cu ușurință. Cele mai multe sunt convertibile în dolari, euro sau lire sterline.
Lasă un răspuns