A fost odată ca niciodată în țara din Tango, un sat pe nume Mizunoe. În acest sat trăia un pescar pe nume Ourashima Taro. Era un om virtuos, sensibil și bun la inimă, care în viața lui nu a dorit nimănui răul.
Taro se întorcea de la pescuit spre seară. Recolta fusese bogată, aşa că venea acasă fericit și vesel. Pe mal, a văzut o bandă de băieți care părea să chinuiau o broască țestoasă mică, găsită pe nisip.
Lui Taro nu-i plăcea să vadă animalele suferind. I s-a făcut milă de broasca ţestoasă. Apropiindu-se de copii, încercă să vorbească cu un glas imperios:
– Ce rău v-a făcut, spuse, această creatură inocentă de o chinuiţi aşa? Nu știți că zeii pedepsesc copiii care fac rău animalelor?
– Nu vă amestecaţi unde nu vă priveşte, a răspuns cu insolență cel mai în vârstă din bandă. Această broască nu aparține nimănui. Suntem liberi să o omoarâm dacă aşa vrem noi. Nu aveţi nicio treabă cu ea.
Pescarul înţelese că niciun raționament snu va prinde la aceste inimi fără milă. Schimbă tactica, și rosti un ton mai blând:
– Haide, nu vă supăraţi, dragii mei! N-aveam de gând să vă cert. Am vrut să vă ofer o afacere. Vreţi să-mi vindeţi mie această broască ţestoasă? Vă dau douăzeci de cenți pe ea. E bine aşa?
Douăzeci de cenți! Era o avere pentru aceşti puşti. Aşa că acceptară fără ezitare; Prin urmare, Taro le dădu două monezi mici, iar ei plecară deîndată în sat să cumpere prăjituri. Rămas singur cu broasca țestoasă, conștient că a scăpat-o de o moarte sigură, pescarul curajos o ridică în mâini și îi spuse, mângâind-o:
– Bietule animăluţ! Proverbul spune că trăieşti zece mii de ani, în timp ce dă barza doar o mie. Ce s-ar fi ales de tine fără mine? Cred că cei zece mii de ani ai tăi s-ar fi scurtat considerabil! Pentru că aveau de gând să te omoare, aceste canalii! … Haide, să-ți dau drumul. Dar, pe viitor, să fii mai atentă, şi mai ales să ai grijă să b’nu mai cazi în mâinile copiilor.
Acestea fiind spuse, el a pus broasca ţestoasă pe nisip, și i-a dat drumul. Apoi, bucuros şi plin de de satisfacția oferită întotdeauna de o faptă bună făcută, s-a întors fluierând acasă. În seara aceea, supa părea mai bună, iar somnul i-a fost mai lin…
În dimineața următoare, Taro s-a trezit devreme, plecând la pescuit ca de obicei. Aici el ajunse în larg pe mica lui barcă. Aruncă plasa. Deodată auzi un clipocit de apă ciudat.
– Domnule Ourashima! se auzi o voce în spatele lui.
Pescarul se întrebă cine putea fi, la această oră devreme, care să îl strige pe nume. Se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni. Crezând că a greșit, se pregăti să înceapă sin noul să pescuiască.
– Domnule Ourashima! repetp aceeași voce.
Taro se întoarse din nou. Şi nu mică îi fu surpriza să vadă, aproape de barcă, mica broască ţestoasă, cea căreia cu o zi înainte îi salvase viața!
– Oh! Deci, tu ai erai cea care mă striga?
– Da, eu sunt, domnule Ourashima. Am venit să vă salut și să vă mulțumesc pentru serviciul pe care mi l-aţi făcut aseară.
– Este foarte frumos din partea ta. Ia să vedem! Ce pot să îţi ofer? Dacă ai fi fumat, ţi-aş fi dat şi ţie cu plăcere din pipa mea. Dar probabil că tu nu fumezi!
– Nu, nu fumez, domnule Ourashima. Dar dacă nu sunt prea indiscretă, aș accepta cu plăcere o ceașcă de sake.
– Sake? Deci tu bei sake! Ai mare noroc! Am o sticluţă chiar aici. Nu este de calitate superioară, dar aceasta nu este rea, totuși. Poftim!
Şi pescarul umplu o ceașcă, şi i-o dădu broaştei testoase, care o sorbi dintr-o înghițitură. Apoi conversația, întreruptă o clipă, continuă astfel:
– Mai vrei o ceașcă?
– Nu, mulțumesc, domnule Ourashima. Una este de ajuns pentru mine … Apropo, ați vizitat vreodată palatul lui Otohime, Zeița Oceanului?
– Nu, nu încă.
– Am de gând să te duc acolo azi.
– Cum? Tu vrei să mă duci acolo? Dar trebuie să fie departe, acest palat! În primul rând, eu nu pot înota ca tine. Cum vrei să te urmez?
– Oh! nu este necesar să știţi să înnotaţi bine, domnule Ourashima. Nu este nevoie să înnotaţi deloc. Puteţi să vă urcaţi pe spatele meu, vă duc eu.
– Să mă urc pe spatele tău … Dar nu te gândeşti, micuţa mea broască ţestoasă: chiar dacă ai fi de zece ori mai mare, ar fi imposibil pentru un om ca mine să se urce pe spatele tău, și să rămână în siguranță!
– Ah! Domnule Ourashima, credeţi că sunt prea mică? Ei bine … Staţi o secundă. Veţi vedea.
Și de ăndată broasca ţestoasă a început să crească … să crească … Ajunse la fel de mare ca barca pescarului. Acesta din urmă, uimit de această minune, nu ezită. Se urcă pe partea din spate a broaştei, ţinându-se bine. Și broasca țestoasă îl duse la palatul lui Otohime, Zeița Oceanului.
După câteva ore, Taro văzu în depărtare un monument imens:
– Ce este acest monument? întrebă el broasca ţestoasă.
– Aceasta este poarta palatului, răspunse ea.
Şi, pe măsură ce se apropiau de poartă, aceasta părea să crească și să aibă nuanțe de culori strălucitoare.
În cele din urmă ajunseră. Broasca ţestoasă puse pescarul pe nisip, ale cărui fire erau fiecare câte o perlă. Pescarul putu vedea atunci că poarta era din aur masiv, încrustat cu pietre prețioase. Doi dragoni uriași păzeau la intrare. Aveau au un corp de cal, cap și gheare de leu lui, aripi de vultur și coadă de șarpe. Aspectul lor era teribil; cu toate acestea aveau un aspect blând când priviră la noul venit.
Broasca ţestoasă intrî singură în pridvor. Ieşi în curând, împreună cu o multitudine de pești. Erau de toate mărimile și de toate tipurile. Fiecare specie din ocean era reprezentată acolo. Toți purtau uniforma Zeiței, de culoare albastru şi cu dungi argintii. Ajunşi în fața pescarului se plecară până la pământ, plini de simpatie și respect.
Curajosul Taro nu înțelese nimic din toate aceste lucruri; dar știind foarte bine că nu vroiau să îi facă niciun rău, acceptă gestul lor. Aceştia îl dezbrăcară de hainele lui de pescar şi îş îmbrăcară într-o magnifică robă de mătase. Îi dădură o pereche de papuci de catifea în picioare; apoi un paj minunat, luându-l de mână, îl duse în palat.
Trecând pe o rampă de fildeș, el urcă cele șapte trepte ale unei scări de marmură și ajunse la o ușă de lemn de mahon, pe care străluceau smaralde. Uşa se deschide și Taro intră în lăcaşul zeiței. Aceasta se găsea într-o cameră mare, cu plafonul de coral susținut de douăzeci de piloni de cristal. Multe lămpi aurite dădeau o lumină moale și strălucitoare. Pereții erau din marmură împânzită cu rubine și diverse pietre preţioase.
În mijlocul tuturor acestor minuni, așezat pe un tron de diamant împodobit cu ornamente bogate, şi și înconjurată de curtea sa, se afla Otohime, Zeița Oceanului. Era extraordinar de frumoasă, mai frumoasă decât dimineața la răsăritul soarelui. Când Taro o băzu, ea privea cu zâmbetul ei cel mai plin de har. Taro vru să se închine, dar zeița se ridică din scaunul ei de zeiţă şi merse la el, maiestuos și prietenos, și îi spuse luându-l afectuos de mâinii:
– Bine ai venit! îi spuse ea. Am aflat că aseară ai salvat viața unuia dintre supuşii cei mai veneraţi ai imperiului meu. Am dorit să-mi exprim în persoană recunoștința mea sinceră, și de aceea te-am adus aici.
Taro nu știu ce să spună. El rămase tăcut. Apoi, la un semn al zeiței, l-au făcut să se aşeze pe o pernă de mătase, cusută cu fir de aur. I-au adus o măsuță de fildeș, pe care se găseau, în vase aurite, tot felul de mâncăruri gustoase. Taro mâncă așa cum nu a mâncat niciodată de când era el pe lume. Când a terminat de mâncat, zeița l-a dus să vadă palatul său.
Pescarul a mers din surpriză în surpriză, din uimire în uimire. Dar ceea ce l.a uimit cel mai mult, și a pus capac admirației sale, a fost grădina. Erau acolo patru zone imense; fiecare reprezentând unul dintre cele patru anotimpuri ale anului.
La est, era zona de primăvară: nenumărate prune și cireșe în floare se ridicau din iarba verse; multe privighetori îşi modulau romanţele lor delicioase; iar ciocârliile îşi construiau cuiburile.
La sud era zona de vară: acolo se găseau meri și peri ale căror ramuri erau îndoite sub greutatea fructelor lor. Greierii umpleau aerul cu cri-urile lor stridente și monoton. Era acolo o căldură toropitoare, dar temperată de o briză uşoară.
Toamna se găsea în partea de vest a grădinii. Terenul de acolo era acoperit cu frunze galbene și buchete de crizanteme. În cele din urmă, zona iernii se găsea în nord: un covor imens de zăpadă şi gheață încadrând un iaz …
Taro a petrecut șapte zile în acest palat feeric. Fascinat de toate minunile pe care le vedea, fermecat de bunătatea oe care i-o arăta zeița, și de cât de bine se simțea cu ea, a uitat de satul său; nu se mai gândea la tatăl lui, soție, copii, la barca lui şi plasele de peşte.
Dar într-o zi îşi aduse aminte, și se întristă.
– Ce-o crede tatăl meu, şi-a spus el, de o astfel de absență îndelungată? Câz de îngrijoraţi or fi soția și copiii mei, și cât or fi așteptat întoarcerea mea! Cred probabil că sunt mort, scufundat în fundul oceanului! Şi barca mea, ce-o mai fi cu ea? Şi plase mele? …
Deci, Taro a decis să plece. A vorbit la zeiţa. Acesta a încercat din greu să-l convingă să mai stea, dar toate încercările ei au rămas fără succes. Văzând astfel, frumoasa Otohime l-a luat deoparte în camera ei secretă, trăgând din partea de jos a unui sertar o cutie mică lăcuită, şi i-a dat-o, spunând:
– Din moment ce vrei să pleci cu orice preț, domnule Ourashima, nu te voi reține. Ţine! Ia această casetă, ca amintire a mea ţi a clipelor plăcute petrecute împreună. Dar promite-mi că, indiferent ce se întâmplă, niciodată nu o vei deschide. Domnule Ourashima, ia aminte că în ziua în care, mânat de o curiozitate păcătoasă, vei deschide această casetă, vei fi un om mort.
Taro a acceptat acest lucru cu mult recunoștință. A promis că nu va deschide caseta, orice s-ar întâmpla. Apoi, zeița l-a sărutat pe frunte, şi l-a însoțit până la ușă, unde s-au despărţit. Pescarul a urcat pe spatele broaştei ţestoase, iar aceasta l-a adus înapoi la mal …
Şi aşa a ajuns Taro înapoi. Dar, cât de mult părea că se schimbase totul în timpul absenței sale! Copacii care se găseau la intrarea în sat nu erau cei pe care fusese pbişnuit să îi vadă. Satul era acum extins; existau case noi, case pe care el nu nu le văzuse în viața lui. Mare i-a fost uimirea că nu s-a întâlnit cu niciuna dintre cunoștințele sale! Toate fețele întâlnite în cale erau complet necunoscute pentru el!
Nemaiînţelegând nimic din această metamorfoză bruscă a oamenilor și lucrurilor, Taro nu știa ce să mai creadă. Dorea să îi găsească pe tatăl său, soția și copiii, pentru a afla din gura lor ce se întâmplase. Merse la casa lui. Acolo, surpriza lui s-a dublat. Aceasta era casa pe care a lăsat-o acolo cu șapte zile în urmă. Dar ea era acum o ruină. Se apropie şi aruncă o privire înăuntru. Nu văzu niciun obiect familiar. Acolo nu se găsea nici tatăl său, nici soția sa sau copiii săi.
Pe saltea era un bătrân, cu braţele odihnindu-se pe lângă corp, dar bătrânul nu era tatăl lui! Taro se clătină sub povara unei emoții prea puternice. Cu toate acestea, rezistă.
– Om bun în vârstă, întrebă el cu un glas șoptit, sunt șapte zile de când am plecat din acest sat. Totul s-a schimbat. Această casa este a mea, iar acum eu te găsesc pe tine aici, un străin. Unde s-au dus tatăl meu, soția mea și copiii mei, de când am plecat de aici?
– Tinere, spuse bătrânul, care credea că are de a face cu un nebun, nu știu ce vrei să spui. Cine ești tu? Care e numele tău de familie?
– Sunt Ourashima Taro, pescarul.
– Ourashima Taro! exclamă omul cel în vârstă cu surprindere, dar asta înseamnă că eşti … o fantomă … un strigoi … o umbră! … Am auzit de multe ori, într-adevăr, de Ourashima Taro. Dar nu mai este pe această lume cu mult timp în urmă. Sunt peste 700 ani de când Ourashima Taro a murit!
– Şapte sute de ani! strigă pescarul.
Imediat deveni palid și agitat. Ultimele cuvinte ale bătrânului erau pentru el ca un fulger de lumină. Înțelese! Îli dădu seama că a petrecut 700 ani în palatul zeiței Otohime, și acești 700 ani i-au părut acolo șapte zile …
O tristețe profundă îi invadă sufletul. Părăsi acest sat inospitalier, care nu mai era al lui, şi unde el nu mai avea pe nimeni. Gânditor, merse plajă. Instinctiv, ochii săi căutară broasca ţestoasă, întrucât ar fi vrut să se întoarcă la palat … dar broasca ţestoasă plecase, probabil pentru totdeauna …
Taro se aşeză pe nisip, și lacrimi fierbinți se revărsară pe faţa lui. Dintr-o dată, ochii săi căzură pe casetă, acea casetă misterioasă pe care i-o dăruise Otohime, și de care uitase în confuzie lui de moment.
– Ce o fi în cutie … Zeița mi-a spus, când mi-a dat-o: ziua în care dintr-o curiozitate vinovată vei deschide caseta, vei fi un om mort … O zeiță nu poate să mintă … și totuși, cine știe? ? … Poate că mi-a spus aşa ca să mă testeze! … Poate această casetă conține fericirea mea … Și, la urma urmei, ce mai contează dacă aş muri acum? … Sunt singur pe lume, fără părinți, fără prieteni, fără cunoștințe, fără avere? … Da, mai bine să mor de o sută de ori decât o astfel de existență mizerabilă! …
Aşa gândea Taro. Apoi, cu o mișcare nervoasă, deschise pe jumătate cutia. Din cutie ieşi un nor gros, care îl învălui de la picioare până la cap. Dintr-o data, părul i se făcu alb ca zăpada, fruntea i se ridă, membrele i se uscară, și căzu mort pe plajă.
A doua zi, pescarii au descoperit pe mal corpul unui om care a trăit 700 ani …
(Fabule şi legende japoneze)
Lasă un răspuns