Preoți militari în războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Dr. Alexandru Cristian

Trupe române trecând Carpaţii – august 1916

Motto: „Preoţii în vremi aşa grele, au dat dovezi de abnegţie,de un curaj,de un spirit de jertfă şi de o activitate aşa de înţeleaptă,spornică şi folositoare,că şi-au atras admiraţia şi respectul tuturor militarilor,asigurându-şi locul de cinste în rândurile lor şi devenind element absolut indispensabil,cum şi este”. (Protoiereu Constantin NAZARIE, Şeful Serviciului Religios al Armatei 25 decembrie 1918)

Clerul militar și-a slujit țara și poporul cu abnegație în Primul Război Mondial. Instituția clerului militar este veche de când există armată pe teritoriul țării. Pe lângă doctorii care vindecă trupurile, preoții au fost medicii de suflete. Primele mențiuni ale unor preoți militari sunt cele la jumătatea secolului al-XIX-lea, când Mitropolitul Nifon^[1] i-a numit confesori militari pe tinerii preoți Radu, Ștefan și Gheorghe din București.

În preajma declanşării Primului Război Mondial (1914-1918), toate marile state europene aveau în armatele lor ,structuri bine conturate, oficiale, privind asistenţa religioasă a combatanţilor. Acest lucru era o condiţie sine qua non a formării şi menţinerii moralului ridicat al acestora dar și un mijloc de menținere al unității în neam și credință/

În cursul primei mari conflagraţii mondiale, România a intrat în război în august 1916, au fost mobilizaţi numeroşi preoţi ortodocşi, care au însoţit trupele noastre pe câmpurile de luptă, unii dintre ei jertfindu-şi viaţa pentru libertatea şi unitatea patriei. Preoților li s-au dat echivalențe de grad militar, locotenent sau căpitan.

În campania anilor 1916-1918 au fost mobilizaţi în total 252 de preoţi, preoți coordonați șeful Serviciului Religios de pe lângă Marele Cartier General. Din aceştia,doi preoți nu au fost mobilizați din diferite motive, iar 46 au fost demobilizaţi pentru diferite motive, principalul motiv fiind vârsta sau starea de sănătate.

Au fost încadraţi la regimente, la brigăzi precum şi la ambulanţele militare ale diviziilor sau spitalelor mobile un număr de 204 preoţi. De precizat că din numărul total de 252 de preoţi mobilizaţi, 135 (53,37 %), erau licenţiaţi în teologie, 10 proaspăt absolvenţi ai Facultăţii de Teologie, 70 cu seminarul complet (opt clase), 10 cu patru clase semestriale, 11 cu câte două sau trei clase secundare, iar şase cu studii neindentificae. De asemenea, la sfârşitul campaniei din anii 1916-1918,din totalul de 204 preoţi mobilizaţi pe front jertfiți pe câmpul de luptă au fost 5, răniți 6 preoți milita iar 19 au fost dispăruți sau au fost luați prizoneri.

În anul 1918 la trupele din Basarabia au rămas mobilizaţi 40 de preoţi. Un număr de 147 de preoţi au fost avansaţi la gradul de căpitan,asimilat în perioada 15 iunie 1917-1 mai 1918. Ulterior au mai fost avansaţi încă 5 preoţi.

De precizat că protopopul Constantin Nazarie ( 1865-1926 ) a funcţionat ca şef al Serviciului Religios al Armatei având gradul de colonel asimilat, iar ajutorul său, preotul Vasile Pocitan (1870-1955, din 1929 arhiereu Veniamin Pocitan – arhiereu vicar al Episcopiei Hușilor),în gradul de maior asimilat, ulterior locotenent-colonel. De asemenea a mai fost ajutat și de protopopul colonel Ioan Dăncilă (1889-1983).

Din păcate prezenţa preoţilor în structurile mobilizate ale Armatei Române, îndeosebi la începutul campaniei din anii 1916-1918 a fost privită cu suspiciune şi chiar cu respingere de către corpul ofiţeresc.

Toţi preoţii militari şi-au făcut din plin datoria faţă de patrie şi de ostaşii ei fiind unanim apreciaţi de comandanţii armatei. Clerul militar s-a aflat la datorie în marele război „împărtăşind vremurile cele mai grele,de muncă uriaşă şi de jertfe eroice” afirma Înalt Prea Sfinția Sa Pimen, Mitropolit al Moldovei, mitropolit al Moldovei în perioada 1909-1934. Marele ierarh a scris o carte extrem de valoroasă despre Primul Război Mondial și implicarea Bisericii Ortodoxe Române în Războiul de Reîntregire.

Armata –spunea protopopul Constantin Nazarie, protoiereul preoţilor militari-se arăta a fi „nu numai o şcoală de vitejie şi de îndeplinire datoriei către Patrie şi Ţară,ci şi o şcoală de luminare şi moralizare”.

Mitropolitul Pimen îndemna preoţii care luptau alături de oastea română: „Trebuie să ducem tributul nostru de recunoştinţă şi să slăvim curăţenia sufletească a ostaşului nostru român şi firea lui bună, care l-a făcut să-şi îndeplinească cu sfinţenie datoria ostăşească către ţară şi neam….El şi-a păstrat curată conştiinţa datoriei de ostaş al ţării,luptându-se vitejeşte şi săvârşind acte de mare biruinţă”.

Preoţii militari mbrăcaţi în veşminte bisericeşti,în mână cu Sfănta Cruce au îmbărbătat ostașii, au ținut slujbe, au avut la ei tot timpul antimisul, au fost în tranșee, în câmpul deschis. Preoții militari au fost răsplătiţi cu însemnele vitejiei militare şi decoraţi cu Crucea „Mihai Vitezul” şi cu decoraţia franceză „Bărbăţie militară”. Protosinghelul maior Justin Șerbănescu a fost singurul preot militar distins cu Oridnul Militar „ Mihai Viteazul”, claasa a III-a. Protosinghelul va participa împreună cu ostașii Regimentului „ Feldioara” la luptele de la Clăbucet, împotriva trupelor care ocupaseră Predealul. A luptat în mod activ, cu Sfânta Cruce în mână la încleștările armate de la Făgăraș, Porumbacu, Perșani, Brașov, Azuga, Șorica. Căpitanul preot Justin Șerbănescu când a văzut că întreg Regimentul „Feldioara” a pierdut în luptă toţi ofiţerii şi pe comandantul care fusese rănit pe Clăbucetul Taurului a luat comanda regimentului şi luptând zi şi noapte a respins inamicul până la Muntele Susai, oprindu-l de a ocupa Azuga. În luptele de pe muntele Dihamului a condus un batalion de dispensaţi, iar la 17 noiembrie 1916 a fost pentru a doua oară rănit pe muntele Sorica refuzând evacuarea pentru a nu se despărţi de vitejii săi ostaşi.

A fost numit confesor militar al Diviziei 2 Vânători care a luptat în anul 1919 în Transilvania și Ungaria. În baza Înaltului Decret 1951 din data de 1 octombrie 1927 este avansat la gradul de maior.

Pentru faptele lor de arme, pentru modul exemplar în care au îngrijit răniţii,mulţi dintre ei au fost avansaţi la gradul de căpitan sau decoraţi cu ordinele „Avântul Ţării”,„Serviciul credincios”,„Meritul Sanitar” şi „Coroana României”.

Într-adevăr faptele preoţilor mobilizaţi şi aflaţi pe front în Războiul Întregirii Neamului sunt impresionante unele de un eroism copleşitor.

În concluzie, cum aprecia generalul Prezan, preoţii militari „şi-au făcut mai mult decât datoria este o cinste pentru cler, că alături de ostaşi au făcut mai mult decât li s-a cerut, pentru Ţară şi Neam”.

Aşadar Armata şi Biserica, reprezentând subsisteme organizate şi conduse, au cooperat și au instituționalizat regimul în care confesorii militari şi-au desfăşurat activitatea în perioada premergătoare şi în timpul conflagraţiei. Primul Război Mondial a conturat instituția clerului militar în țara noastră.

Încheierea conflagraţiei mondiale nu a întrerupt evoluţia clerului militar în România.Au urmat alte momente importante din istoria acestei instituţii: înfiinţarea Episcopiei Armatei, reglementările interbelice referitoare la clerul militar, misionarismul creştin ortodox al preoţilor noştrii militari în spaţiul bolşevic (1940-1944), editarea publicaţiilor bisericeşti româneşti aflate în slujba intereselor naţionale în urma celui de-al doilea război mondial. În perioada regimului comunist a fost o perioadă neagră pentru instituția Bisericii în general, după anul 1989 instituția clerului militar a fost revitalizată în special prin Legea 195 din 6 noiembrie 2000 lege privind constituirea și organizarea clerului militar. În bazele acestei legi clerul militar va fi alături de militarii noștri în lunga și greoaia epopee a Armatei Române în teatrele de operații.

Nota

^[1] Nifon Rusailă ( Nicolae Rusailă), născut în anul 1789, a fost mitropolit al Ungrovlahiei în perioada 14 septembrie 1850- 11 ianuarie 1865. La data de 11 ianuarie 1865 devine mitropolit primat al României până la adormirea sa la data de 5 mai 1875.