Războiul valutar, cunoscut și sub denumirea de devalorizarea competitivă, este o situație în afacerile internaționale în care țările încearcă să obțină un avantaj comercial față de alte țări, provocând scăderea cursului de schimb al monedei lor în raport cu alte valute. Pe măsură ce cursul de schimb al monedei unei țări scade, exporturile devin mai competitive în alte țări, iar importurile în țară devin din ce în ce mai scumpe. De ambele efecte beneficiază industria autohtonă și, prin urmare, ocuparea forței de muncă, care primește un impuls al cererii atât pe piețele interne, cât și pe cele externe. Cu toate acestea, creșterile de preț pentru mărfurile de import (precum și costul călătoriilor în străinătate) sunt nepopulare, deoarece dăunează puterii de cumpărare a cetățenilor; iar atunci când toate țările adoptă o strategie similară, aceasta poate duce la o scădere generală a comerțului internațional, dăunând tuturor țărilor.
Din punct de vedere istoric, devalorizările competitive au fost rare, deoarece țările au preferat în general să mențină o valoare ridicată pentru moneda lor. În general, țările au permis forțelor pieței să funcționeze sau au participat la sisteme de cursuri de schimb gestionate. O excepție a apărut atunci când a izbucnit un război valutar în anii 1930, când țările au abandonat standardul aur în timpul Marii Depresiuni și au folosit devalorizări valutare în încercarea de a-și stimula economiile. Deoarece acest lucru împinge efectiv șomajul în străinătate, partenerii comerciali au ripostat rapid cu propriile lor devalorizări. Se consideră că perioada a fost o situație negativă pentru toți cei implicați, deoarece schimbările imprevizibile ale cursurilor de schimb au redus comerțul internațional global.
Potrivit lui Guido Mantega, fostul ministru brazilian al finanțelor, în 2010 a izbucnit un război valutar global. Această opinie a fost reluată de mulți alți oficiali guvernamentali și jurnalişti financiari din întreaga lume. Alți responsabili politici și jurnalişti de rang înalt au sugerat că expresia „război valutar” exagerează gradul de ostilitate. Cu câteva excepții, cum ar fi Mantega, chiar și comentatorii care au fost de acord că a avut loc un război valutar în 2010 au concluzionat, în general, că acesta s-a terminat până la jumătatea anului 2011.
Statele care se angajează într-o posibilă devalorizare competitivă din 2010 au folosit o combinație de instrumente de politică, inclusiv intervenția directă a guvernului, impunerea de controale de capital și, indirect, relaxarea cantitativă. În timp ce multe țări au experimentat presiuni nedorite în creștere asupra ratelor lor de schimb și au luat parte la argumentele în curs, cea mai notabilă dimensiune a episodului 2010-2011 a fost conflictul retoric dintre Statele Unite și China cu privire la evaluarea yuanului. În ianuarie 2013, măsurile anunțate de Japonia, care se așteptau să-și devalorizeze moneda, au stârnit îngrijorarea cu privire la izbucnirea unui al doilea război valutar din secolul 21, de data aceasta, principala sursă de tensiune fiind nu China față de SUA, ci Japonia față de zona euro. Până la sfârșitul lunii februarie, îngrijorările cu privire la un nou război valutar au fost în mare parte atenuate, după ce G7 și G20 au emis declarații prin care se angajează să evite devalorizarea competitivă. După ce Banca Centrală Europeană a lansat un nou program de relaxare cantitativă în ianuarie 2015, a existat din nou o intensificare a discuțiilor despre războiul valutar.
(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)
Lasă un răspuns