A fost odată ca niciodată, când trăia într-un sat o fetiţă de la țară, cea mai frumoasă creatură care a fost văzut vreodată. Mama ei era excesiv de mândră de ea, iar bunica ei avea grijă de tot ce-i trebuia fetiţei, şi mai mult de-atât. Această femeie de treabă i-a făcut fetiţei o manta cu o scufiţă roşie, care îi venea fetei nemaipomenit de de bine, astfel încât au început să o numeacă cu toţii Scufiţa Roşie.
Într-o zi, mama ei, care făcu nişte prăjiturele, şi îi spuse:
„Du-te, draga mea, și vezi ce mai face bunica, pentru că am auzit că a fost foarte bolnavă, şi du-i nişte prăjiturele şi acest mic pachet de unt.”
Scufiţa Roşie plecă imediat la bunica ei, care locuia într-un alt sat. În timp ce trecea prin pădure, se întâlni cu Bătrânul Lup, care abia se stăpânea să nu o mănânce, dar nu cuteza, din cauza unor oameni care strângeau vreascuri în pădure.
El o întrebă unde se duce. Bietul copil, care nu știa că era periculos să stai de vorbă cu Lupul, i-a spus:
„Mă duc să o văd pe bunica, și să-i duc nişte prăjiturele și un mic pachet de unt, de la mama mea.”
„Locuieşte departe?” întrebă Lupul.
„Oh! Da”, răspunse Scufiţa Roşie, „este dincolo moara ai de colo, la prima casă din sat.”
„Ei bine”, spuse Lupul „, Merg şi eu să o văd. Eu voi merge pe aici, iar tu du-te pe acolo, și vom vedea cine va ajunge mai repede.”
Lupul a început să alereg cât de reăede putea, luând-o pe drumul cel mai scurt, iar fetița plecă pe drumul cel mai lung, oprindu-se din când în când să culeagă nuci, să alerge după fluturi, și să facă bucheţele mici din floricelele pe care le întâlnea în cale. Nu dură mult şi Lupul.ajunse la casa bătrânei: bătu în ușă, robinetul, cioc, cioc.
„Cine-i acolo?”
„Nepoata ta, Scufişa Roşie”, răspunse Lupul, schimbându-şi vocea, „care ţi-a adus prăjiturele şi un pacheţel de unt, de la mama.”
Bunica era în pat, pentru că nu se simţea bine, aşa că strigă:
„Trage de zăvor, ca să deschizi uşa.”
Lupul trase de zăvor, ușa se deschise, şi atunci se repez la femeia cea de treabă şi o mâncă imediat, pentru că îi era foarte foame, de trei zile nu mai mâncase nimic. Apoi închise ușa și intră în patul bunicii, așteptând pe Scufiţa Roşie, care ajunse şi ea după un timp, și bătu în uşă, cioc, cioc.
„Cine-i acolo?”
Scufiţa Roşie, auzind glasul gros al Lupului, i-a fost la început frică, dar crezând că bunica ei a răgușit de la răceală, îi răspunse:
„Sunt eu nepoata ta, Scufiţa Roşie, care ţi-a adus prăjiturele şi un pacheţel de unt, de la mama.”
Lupul a strigă la ea, îndulcindu-şi vocea cât de mult putu, „Trage de zăvor, ca să deschizi uşa.”
Scufiţa Roşie trase de zăvor, şi ușa se deschise. Lupul, văzând-o că vine, îi spuse, ascunzându-se sub pătură:
„Pune prăjiturile şi pacheţelul de unt pe cutia cu pâine, şi vino să stai cu mine.”
Scufiţa Roşie se dezbrăcă de manta, și se duse în pat, unde văzu foarte uimită cum arăta bunica ei în lenjeria de noapte, şi îi zise:
„Bunico, ce mult ţi-au crescut braţele!”
„Asta pentru ca să te îmbrăţişez mai bine, draga mea.”
„Bunico, ce mult ţi-au crescut picioarele!”
„Asta pentru ca să alerg mai bine, copila mea.”
„Bunico, ce mult ţi-au crescut urechile!”
„Asta pentru ca să aud mai bine, copila mea.”
„Bunico, ce mult ţi-au crescut ochii!”
Asta pentru ca să văd mai bine, copila mea.”
„Bunico, ce mult ţi-au crescu dinţii!”
Asta pentru ca să te pot mânca.”
Şi, spunând aceste cuvinte, acest Lup rău s-a aruncat pe biata Scufiţa Roşie, și a mâncat-o pe toată.
[Aceasta este povestea original a lui Charles Perrault. Cine doreşte o continuare cu un sfârşit fericit, poate reciti povestea aşa cum a fost ea scrisă de Fraţii Grimm.]
Lasă un răspuns