(Pe negativul imaginii de pe Giulgiul din Torino de Secondo Pia din 1898 apare o imagine pozitivă. Este folosită ca parte a devoțiunii a Sfintei Fețe a lui Isus.)
Învierea lui Isus a fost mult timp centrul credinței creștine și apare în diverse elemente ale tradiției creștine, de la sărbători la reprezentări artistice şi relicve religioase. În învățăturile creștine, tainele îşi extrag puterea lor de salvare din patimile și învierea lui Hristos, de care depinde mântuirea lumii în întregime.
Un exemplu de împletire a învățăturilor despre înviere cu relicvele creștine este aplicarea conceptului de „formare miraculoasă a imaginii” în momentul învierii pe Giulgiul din Torino. Autorii creștini au declarat convingerea că corpul în jurul căruia a fost înfășurat giulgiul nu a fost numai om, ci chiar divin, și că imaginea de pe giulgiu a fost produsă în mod miraculos în momentul învierii. Citând declarația Papei Paul al VI-lea că Giulgiul este „minunata dovadă a Patimilor Sale, a Morţii și Învierii, scris pentru noi în scrisori de sânge”, autorul Antonio Cassanelli susține că giulgiul este o dovadă deliberat divină a celor cinci etape ale Patimilor lui Hristos, creată la momentul învierii.
Paştele
Paștele, sărbătoarea proeminentă care celebrează învierea lui Isus, este în mod clar cea mai veche sărbătoare creștină. Din cele mai vechi timpuri creștine, ea s-a concentrat pe actul de răscumpărare a lui Dumnezeu în moartea și învierea lui Hristos.
Paște este legată de Pesah și Exodul din Egipt înregistrat în Vechiul Testament prin Cina cea de Taină și crucificarea care a precedat învierea. Potrivit Noului Testament, Isus a dat mesei de Pesah un nou sens, întrucât el însuși și discipolii săi erau pregătiţi pentru moartea sa în camera de sus în timpul Cinei de Taină. El a identificat bucata de pâine și pahar de vin ca simbolizând trupul său care în curând urmează să fie sacrificat și sângele lui care în curând urmează să fie vărsat. 1 Corinteni spune: „Curatiti aluatul cel vechi, ca sa fiti framantatura noua, precum si sunteti fara aluat; caci mielul nostru de Pasti, Hristos, S-a jertfit pentru noi.”; aceasta se referă la cerința ca de Paște să nu existe nicio dospeală în casă, și la alegoria lui Isus ca miel pascal.
Învierea și răscumpărarea
În învățăturile Bisericii apostolice, învierea este văzută ca prevestind o nouă eră. Formarea unei teologii a învierii a scăzut în sarcina apostolului Pavel. Nu a fost de ajuns ca Pavel să repete pur și simplu învățăturile elementare, dar aşa cum spune Evrei 6:1, „sa ne ridicam spre ceea ce este desavarsit”. Fundamentală pentru teologia Paulină este legătura între Înviere și răscumpărarea lui Hristos. Pavel a explicat importanța învierii lui Isus ca fiind cauza și baza speranței creștinilor în împărtășirea unei experiențe similare.
(Împăratul Constantin și episcopi cu Crezul din 381.)
Învățăturile apostolului Pavel au format un element-cheie al tradiției creștine și teologiei. Dacă crucea se află în centrul teologiei lui Pavel, la fel şi Învierea: întrucât unul a murit pentru moartea tuturor, toți ar trebui să celebreze învierea aceluia. Pavel a învățat că, la fel cum creștinii împărtăşesc moartea lui Isus în botez, tot aşa vor împărtăși învierea lui pentru că Isus a fost desemnat Fiul lui Dumnezeu prin învierea Lui [Romani 1: 4]. În 1 Corinteni 15: 20-22 Pavel afirmă :
„Dar acum Hristos a inviat din morti, fiind incepatura (a invierii) celor adormiti. Ca de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si invierea mortilor. Caci, precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia.”
Părinții apostolici au discutat despre moartea și învierea lui Isus inclusiv Ignatie (50-115), Policarp (69-155), și Iustin Martirul (100-165). După convertirea lui Constantin și proclamarea Edictulului din Milano în 313, consiliile ecumenice din secolele 4, 5 și 6, care s-au concentrat pe hristologie, au ajutat şa înțelegerea creștină a naturii răscumpărătoare a Învierii, și au influențat atât dezvoltarea iconografiei, cât şi utilizarea sa în Liturghie.
Credința în învierea trupească a fost o notă constantă a bisericii creștine din antichitate. Și nicăieri nu a fost mai susținută cat în Africa de Nord. Sfântul Augustin a acceptat-o în momentul convertirii sale în 386. Augustin a apărat Învierea, și a susținut că dat fiind faptul că Hristos a înviat, există o înviere a morților. Mai mult decât atât, el a susținut că moartea și învierea lui Isus au fost pentru mântuirea omului, declarând: „pentru a atinge fiecare înviere a noastră, salvatorul a plătit cu viața lui unică.”
Teologia secolul 5 a lui Teodor de Mopsuestia oferă o perspectivă asupra dezvoltării înțelegerii creștine a naturii răscumpărătoare a Învierii. Rolul crucial al tainelor în medierea mântuirii a fost bine acceptată la momentul respectiv. În reprezentarea Euharistiei de Teodor, elementele de sacrificiu și mântuitoare sunt combinate în „Cel care ne-a mântuit și ne-a izbăvit prin jertfa Sa”. Interpretarea lui Teodor a ritului euharistic este îndreptată spre triumful asupra puterii morții adus de Înviere.
Accentul pus pe natura mântuitoare a Învierii a continuat în teologia creștină în secolele următoare, de exemplu, în secolul al 8-lea Sfântul Ioan Damaschin a scris că: „… Atunci când a eliberat pe cei care au fost legați de la începutul timpului, Hristos s-a întors din nou din morți, după ce a deschis pentru noi calea spre înviere”, și iconografia creștină a anilor care au urmat au reprezentat acest concept.
Reprezentări ale Învierii
(Monograma lui Iisus cu o coroană de flori care simbolizează victoria Învierii, mai sus soldați romani, cca 350)
În catacombele din Roma, artiști doar au făcut aluzie la Înviere, prin utilizarea imaginilor din Vechiul Testament, cum ar fi cuptorul de foc și Daniel în groapa cu lei. Reprezentările dinainte de secolul al 7-lea a arătat, în general, evenimente secundare, cum ar fi mironosițele la mormântul lui Isus pentru a transmite conceptul Învierii. Un simbol timpuriu al învierii a fost Monograma lui Iisus cu cununa, a cărui origine se trage din victoria împăratului Constantin I în bătălia de la Podul Milvian în 312, pe care a atribuit-o utilizării unei cruci pe scuturile soldaților săi. Constantin a folosit Monograma lui Iisus pe stindardul lui și monedele salei arătau un labarum cu Monograma lui Iisus ucigând un șarpe.
Utilizarea unei coroane de flori în jurul monogramei simbolizează victoria Învierii asupra morții, și este o reprezentare vizuală timpurie a conexiunii dintre Răstignirea lui Isus și învierea lui triumfală, așa cum se vede în sarcofagul din secolul 4 a lui Domitilla.din Roma. Aici, în încununata Monogramă lui Iisus, moartea și învierea lui Hristos sunt prezentate ca inseparabile, și Învierea nu este numai un final fericit aal vieții lui Hristos pe pământ. Având în vedere utilizarea unor simboluri similare pe stindardul roman, această descriere a transmis, de asemenea, o altă victorie, și anume a credinței creștine: soldații romani care au arestat odată pe Isus și l-au mărșăluit la Golgota acum merg sub stindardul lui Hristos înviat.
Semnificația cosmică a Învierii în teologia occidentală revine la Sf. Ambrosie, care în secolul al 4-lea a spus că „Universul a crescut din nou în El, cerul a crescut din nou în El, Pământul a crescut din nou în El, pentru că va fi un cer nou și un pământ nou”. Această temă s-a dezvoltat treptat în Occident, și mai târziu decât în Est, unde Învierea a fost devreme legată de răscumpărare și reînnoirea și renașterea întregii lumi. În artă acest lucru a fost simbolizat prin combinarea reprezentării Învierii cu chinuitorul iad în icoane și picturi. Un exemplu bun este în Biserica Chora din Istanbul, unde Ioan Botezătorul, Solomon și alte figuri sunt de asemenea prezente, ilustrând ideea că Hristos nu a fost singur în înviere. Secvența descrierii ăn secolul 10 de Cuviosului Luca prezintă pe Hristos ca trăgând pe Adam, urmat de Eva, din mormântul său, ceea ce înseamnă mântuirea omenirii după înviere.
Lasă un răspuns