Uitarea veșnică (mentionată ca non-existenţa, uitarea sau nefiinţa) este credința că conștiința unui organism încetează definitiv să mai existe după moarte lui, ajungând într-o stare de inconștiență permanentă. Această credință, care este adesea asociat cu ateismul, indică o lipsă de dovezi că există viață după moarte, în orice formă. O poziție mai puternică afirmă că este posibil ca nici măcati conştiinţa să nu mai continue în mod natural după moartea cerebrală.
Facultatea conștiinței în sine este baza prin care un organism poate avea o experiență subiectivă și conștientizarea existenței în sine și a lumii din jur. Aşa cum spunea neurologul și psihiatrul Giulio Tononi, „[Conştiinţa] este, de asemenea, tot ceea ce suntem și tot ce avem:. Pierderea conştiinţei şi, în măsura în care e vorba de noi, propriul nostru eu și întreaga lume se dizolvă în neant.„
În procesul de moarte cerebrală, toate funcţiile cerebrale încetează definitiv. Mulți oameni care cred că moartea este o încetarea definitivă a conștiinței, cred de asemenea că conștiința este dependentă de modul de funcționare a creierului. Cercetările ştiinţifice au descoperit că anumite zone ale creierului, cum ar fi sistemul activator reticular sau talamus, par a fi necesare pentru conștiință, datorită faptului că deteriorarea acestor structuri sau nefuncționarea lor cauzeaza o pierdere a conștiinței. De asemenea, mintea pare a fi dependentă de creier, așa cum se arată la diferitele efecte ale leziunii creierului. Această afirmaţie se bazează pe dovezi conform cărora mulți oameni devin sceptici la ideea că conștiința poate supraviețui morţii creierului. Așa cum s-a explicat de către neurologul Sam Harris în dezbaterea sa cu titlul „Există o viaţă de după moarte?„:
„..există motive foarte bune pentru a crede că [supraviețuirea de după moarte] nu este adevărată. Şi știm acest lucru din 150 de ani de neurologie conform căreia deteriorarea zonelor creierului duce la pierderea facultăților… Toată mintea ta poate fi deteriorată prin deteriorarea creierului. Poți înceta să recunoşti fețele, poți înceta să mai ştii numele animalelor, dar vei ști, poate, numele instrumentelor. Fragmentarea modului în care mintea noastră este parcelată la nivelul creierului nu este deloc intuitivă, deși există o mulțime de informaţii despre aceasta. Şi ceea ce ni se cere să luăm în considerare este că… dacă se deteriorează o parte a creierului, ceva din minte și subiectivitate se pierde, dacă se deteriorează încă o parte se pierde şi mai mult, și totuși, dacă se deteriorează totul până la moarte, putem pierde complet creierul şi totuşi facultățile noastre să rămână intacte, recunoscând în continuare pe bunica și vorbind fluent în limba natală.”
Uitarea și Subiectivitatea
Thomas W. Clark, fondatorul și directorul Centrului de naturalism și creatorul site-ului Naturalism.Org, a lansat un document intitulat „Moartea, Neantul, şi Subiectivitatea”, în care el critică înțelegerea greşită pe scară largă a morții ca „un plonjon în uitare”. Punctul lui de vedere este că oamenii care, atunci când îşi imaginează moartea lor, se proiectează pe ei înşişi în percepțiile viitoare de uitare ca un întuneric tăcut etern, greşesc, deoarece fără conștiință nu există nicio conștientizare a spațiului, şi astfel nicio bază pentru timp.
În filosofie
În Apologia lui Socrate (scrisă de Platon), după ce Socrate este condamnat la moarte, el se adresează instanței de judecată. El cugetă la natura morții, și rezumă că există practic două opinii despre aceasta. Prima este că aceasta este o migrare a sufletului sau a conştiinţei de la această existență la alta, și că sufletele tuturor oamenilor decedaţi anterior vor fi, de asemenea, acolo. Această posibilitate îl bucură pe Socrate, deoarece astfel va fi capabil să continuie studiile sale dialectice cu toţi marii eroi și gânditori din trecut. Cealaltă posibilitate despre moarte este cea a uitării, a încetării complete a conștiinței, nu numai imposibilitatea de a simți, ci o lipsă totală de conștientizare, ca un om într-un somn adânc, fără vise. Socrate spune că nici măcar această uitare nu-l sperie foarte mult, pentru că fiind inconștient nu ar simţi nicio durere sau suferință. Într-adevăr, Socrate se întreabă, nici măcar marele Rege al Persiei nu ar putea spune că s-a odihnit vreodată atât de sănătos și pașnic aşa cum ar fi într-un somn fără vise.
Cicero a scris, patru secole mai târziu, în tratatul său Cato Maior de Senectute, în mod similar despre perspectivele decesului (cu referire frecventă la operele scriitorilor greci anteriori). Cicero a concluzionat de asemenea că moartea este fie o continuare a conștiinței fie încetarea acesteia, precum și că, dacă conștiința continuă într-o formă, nu există niciun motiv să ne temem de moarte, în timp ce în cazul în care este de fapt uitare veșnică, vom fi eliberaţi astfel de toate mizeriile lumești, caz în care, de asemenea, nu ar trebui să fim profund tulburaţi de moarte.
Abordări similare despre moarte au fost exprimate de către poetul roman și filosoful Lucrețiu în primul secol î.e.n. în poemul didactic Despre natura lucrurilor, și de filozoful grec antic Epicur în Scrisoare către Menoeceus, unde acesta scrie, „Obișnuiți-vă să credeţi că moartea nu înseamnă nimic pentru noi, pentru că binele și răul implică o capacitate de senzație, iar moartea este privarea de toate simțirile, prin urmare o înțelegere corectă că moartea nu este nimic pentru noi face din ideea apropierii morţii să devină plăcută, nu prin prelungirea vieţii pe termen nelimitat, ci renunţând la ideea de nemurire. Pentru că viaţa nu are spaime pentru cel care a înțeles foarte bine că nu există că nu are de ce să se teamă pentru încetarea vieţii. Prost este, deci, omul care spune că se teme de moarte, nu pentru că l-ar durea ceea ce va urma, ci pentru că îl doare perspectiva. Chiar dacă acele cauze nu îi cauzează nicio supărare în prezent, ele provoacă o durere nefondată doar în aşteptarea sa. Moartea, prin urmare, cel mai îngrozitor dintre rele, nu este nimic pentru noi, întrucât, atunci când suntem, moartea nu a venit încă, iar atunci când va veni moartea, noi nu mai suntem. Este nimic, deci, atât pentru vii cât şi pentru morți, întrucât pentru cei vii nu există,iar cei morți nu mai există ei.„
Lasă un răspuns