Monismul

Sursa: Schaffer, Jonathan, „Monism”, The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Winter 2018 Edition), Edward N. Zalta (ed.), https://plato.stanford.edu/archives/win2018/entries/monism/. (Rezumat)

 

Articolul „Monism” din Stanford Encyclopedia of Philosophy analizează monismul ca familie de doctrine metafizice care atribuie, într-un anumit sens, unitate realității. Nu există însă un singur monism. Orice teză monistă trebuie precizată prin două elemente: ținta, adică domeniul de entități care este numărat, și unitatea de numărare, adică modul în care acestea sunt considerate drept una, mai multe sau niciuna. Aceeași realitate poate fi numărată diferit: o pădure poate fi considerată o singură pădure sau mai mulți copaci. Prin urmare, monismul este corelat cu pluralismul, care susține existența mai multor entități relevante, și cu nihilismul, care neagă existența lor.

Printre formele importante se numără monismul de gen, monismul substanței, monismul proprietăților, monismul existenței și monismul priorității. Monismul substanței afirmă că toate obiectele concrete aparțin unui singur tip fundamental. Materialismul, idealismul și monismul neutru sunt astfel varietăți ale acestei concepții: ele acceptă un singur tip suprem de realitate, dar îl identifică, respectiv, cu materia, cu spiritul sau cu o natură neutră, mai profundă. Această doctrină trebuie deosebită de monismul existenței, potrivit căruia există literalmente un singur obiect concret, și de monismul priorității, care susține că există un singur obiect concret fundamental, fără a nega existența derivată a celorlalte obiecte.

Monismul existenței afirmă că unicul obiect concret este cosmosul în ansamblul său. Ceea ce numim persoane, planete, mese sau particule nu ar constitui obiecte concrete propriu-zise, ci doar regiuni, configurații sau manifestări locale ale universului unic. În versiunea contemporană propusă de Terence Horgan și Matjaž Potrč, universul este un „blobject”: un obiect enorm, complex și variabil în spațiu și timp, dar lipsit de părți autentice. Propozițiile obișnuite, precum „aici se află o masă”, pot rămâne adevărate într-un sens indirect, deoarece descriu anumite configurații locale ale obiectului cosmic unic.

Principala dificultate a acestei doctrine provine din experiența comună. Percepția și intuiția ne prezintă o lume alcătuită din numeroase obiecte distincte. Afirmația lui G. E. Moore că există „o mână aici și alta acolo” exprimă tocmai această evidență a pluralității. Monistul existenței trebuie fie să considere asemenea judecăți strict false, fie să le reformuleze: lumea nu conține o mână ca obiect separat, ci este „configurată în mod mână” într-o anumită regiune. Totuși, asemenea reformulări nu par să înlăture forța epistemică a percepției și a simțului comun. Din această cauză, pluralismul existenței rămâne poziția implicită și mult mai plauzibilă

Principalul argument favorabil monismului existenței se bazează pe simplitatea ontologică și pe briciul lui Occam. Dacă evoluția universului poate fi explicată complet prin starea globală a cosmosului și prin legile naturii, atunci obiectele sale presupuse — particule, corpuri, oameni sau artefacte — par explicativ redundante. Monistul concluzionează că nu trebuie să multiplicăm obiectele concrete fără necesitate. Pluralistul poate răspunde însă că principiul economiei ontologice ar trebui aplicat numai entităților fundamentale: obiectele derivate pot exista fără a adăuga ceva fundamental inventarului realității. Această replică pregătește trecerea către monismul priorității.

Monismul priorității acceptă că există numeroase obiecte concrete, dar susține că numai universul ca întreg este fundamental. Persoanele, planetele și particulele există, însă depind ontologic de cosmos și sunt ceea ce sunt în virtutea acestuia. Disputa dintre monismul și pluralismul priorității nu privește, așadar, inventarul lucrurilor existente, ci direcția fundamentării. Monistul afirmă că întregul este anterior părților sale; pluralistul susține că părțile elementare sunt fundamentale, iar întregul este construit din ele. Realitatea este astfel concepută ierarhic: ceea ce este fundamental constituie baza, iar celelalte entități formează suprastructura derivată.

Unele dintre cele mai importante argumente pentru monismul priorității provin din fizică. În sistemele cuantice inseparabile, starea întregului nu poate fi redusă la stările individuale ale componentelor și la relațiile lor spațio-temporale. Întregul posedă informație și proprietăți care nu aparțin separat părților, ceea ce sugerează o formă de holism ontologic. Dacă universul constituie un sistem cuantic global, întregul cosmic ar putea fi mai fundamental decât componentele sale. Un alt argument invocă posibilitatea unei materii infinit divizibile, fără particule ultime. Într-o asemenea lume, pluralismul bazat pe elemente fundamentale minime nu ar mai avea o bază evidentă, în timp ce întregul ar putea rămâne fundamental. De asemenea, legile fundamentale ale naturii par să descrie evoluția universului ca sistem complet și închis, nu doar comportamentul unor subsisteme izolate.

Împotriva monismului priorității se obiectează că universul este extrem de eterogen și că un obiect fundamental ar trebui, poate, să fie omogen. Alte argumente pornesc de la independența aparentă a obiectelor, de la posibilitatea recombinării lor în lumi diferite sau de la experimente mentale în care cosmosul nostru ar putea deveni o parte a unui univers mai mare. Nici aceste argumente, nici răspunsurile moniste nu sunt însă decisive. Concluzia articolului este că monismul existenței rămâne foarte dificil de conciliat cu experiența obișnuită, în timp ce monismul priorității reprezintă o poziție metafizică serioasă. El permite existența pluralității observabile, dar interpretează această pluralitate ca manifestare derivată a unui singur întreg fundamental. Dezvoltările din metafizica fundamentării, cosmologie și mecanica cuantică justifică, prin urmare, reconsiderarea ideii clasice că realitatea, la nivelul său cel mai profund, formează o unitate.