A plantat sămânţa şi a aşteptat.
După un timp, a început să plouă. Ploaia rece a pătruns-o până la piele, făcând-o să tremure de frig, dar nu a părăsit locul.
Apoi a apărut soarele, care a încălzit pământul, şi pe ea. A aşteptat în continuare. Norii vin şi trec pe cerul de deasupra ei. Răsare luna, cerul nopţii este presărat de stele, şi apoi apare din nou soarele.
În tot timpul ăsta ea rămâne nemişcată, rugând, cântând, citind vechi mituri şi legende. În a şaptea zi adormi sub un cer senin, trezindu-se doar din când în când când câte-o libelulă se oprea pe nasul ei. Deschidea ochii, privind cerul prin aripile iridescente ale musafirului nepoftit. şi adormea la loc imediat după ce libelula îşi lua zborul.
Ploaie, soare, lună, stele… toate veneau şi treceau pe rând, dar ea nu se mişca. Apoi, sămânţa a înmugurit şi tulpina gingaşă a străpuns solul, căutând parcă lumea ca un semn de întrebare italic. Ea a rămas pe sămânţă, aşteptând în continuare zile, luni, ani…
Un băiat trece pe acolo, o vede şi o întreabă de ce s-a urcat în vârful copacului.
„Nu m-am urcat,” răspunde ea.
Lasă un răspuns