Nu sunt o persoană religioasă. Cel puţin, nu în sensul mediatizat: rugăciuni, biserică, închinăciuni, etc. Consider credinţa drept o problemă personală a fiecăruia. Şi nu sunt de acord cu idolatrizarea nimănui. Dar faţă de sfinţi, am un anumit respect. Nu pentru că au promovat o anumită religie sau pentru că au făcut mătănii. Pentru spiritul lor de sacrificiu, pentru că au avut un crez pe care l-au susţinut mai presus de fiinţa lor. Din punctul acesta de vedere, acelaşi respect îl am pentru un om de ştiinţă de exemplu, care renunţă la orice altceva pentru a-şi dezvolta ideile. Sau faţă de martiri.
În acelaşi context, eroii sunt şi ei nişte sfinţi, în condiţiile în care îşi riscă viaţa şi chiar familia pentru o idee. Separ eroii de inconştienţi, cei care nu îşi dau seama de riscul la care se expun.
Nu oricine poate fi erou. Personal, nu m-am considerat niciodată în stare de sacrificii extreme. Pe perioada Revoluţiei din decembrie 1989, treceau pe lângă blocul în care locuiam ambulanţe cu sirenele urlând, şi persoane isterizate strigând în portavoce să mergem în centrul oraşului să apărăm Revoluţia. De cine, mă gândeam eu? Şi cum? Cum deosebeşti, în învălmăşeala creată, pe cei „buni” de cei „răi”? Astfel încât am preferat să iau copiii şi să îi duc la bunici, pentru a-i proteja de posibilele incidente din perioada respectivă.
A propos de eroi: mi-a plăcut foarte mult o scenă din „Cei şapte magnifici”. O mână de pistolari veniseră să apere un sat de ţărani de jafurile bandelor de tâlhari din zonă. Şi la un moment dat unul din copii îi spune unuia din pistolarii cei „buni” că tatăl său este un laş fiindcă nu ştie să lupte. Iar acest pistolar (un actor cunoscut, nu îmi vine acum în minte numele) îi atrage atenţia că tatăl său este mai puternic decăt ei toţi la un loc întrucât e mult mai dificil să clădeşti o familie şi să te sacrifici zi de zi apărând-o, decât să înveţi să tragi cu pistolul şi să hălăduieşti mereu pe unde îţi pofteşte inima, fără nicio responsabilitate faţă de alţii.
Problema e că vine o zi, chiar şi în viaţa acestor eroi anonimi, când trebuie să te jertfeşti cu adevărat pentru a-ţi apăra principiile sau familia, sau pentru a te răzbuna. Ce faci atunci?
Sfinţii, eroii şi revoluţiile au principii diferite de ale unui om obişnuit. În aceste cazuri, singura judecată este cea a istoriei, a timpului.
Lasă un răspuns