Suporterii anti-globalizare cred că începând de la sfârșitul secolului 20 cei pe care ei îi caracterizează ca „elitele conducătoare” au căutat să valorifice extinderea piețelor mondiale pentru propriile lor interese. Această combinație între instituții financiare, state, și corporațiile multinaționale, a fost numită „globalizare„, sau „globalizarea de sus.” În reacție, diverse mișcări sociale au apărut pentru a contesta influența lor. Aceste mișcări au fost numite „anti-globalizare” sau „globalizarea de jos.”
Opoziția față de instituțiile financiare internaționale și corporațiilor transnaționale
Oamenii care se opun globalizării cred că acordurile internaționale și instituțiile financiare la nivel mondial, cum ar fi Fondul Monetar Internațional (FMI) și Organizația Mondială a Comerțului, subminează luarea deciziilor la nivel local. Corporațiile care folosesc aceste instituții pentru a susține propriile interese corporative și financiare pot exercita privilegii la care persoanele fizice și întreprinderile mici nu au acces, inclusiv capacitatea de a
- circula liber peste granițe,
- extrage resursele naturale dorite, și
- folosi o mare varietate de resurse umane.
Mișcarea își propune să pună capăt statutului juridic al „personalității corporative”, și dizolvarea fundamentalismul de piață liberă și a măsurilor radicale de privatizare economică ale Băncii Mondiale, FMI, și Organizația Mondială a Comerțului.
(Protest împotriva G8 la întâlnirea de la Heiligendamm, 2007)
Activiștii se opun mai ales diverselor abuzuri care ei cred că sunt perpetuate de globalizare și instituțiile internaționale care, spun ei, promovează neoliberalismul fără a ține seama de standardele etice sau de protecția mediului. Ţinte comune includ Banca Mondială (BM), Fondul Monetar Internațional (FMI), Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OCDE) și Organizația Mondială a Comerțului (OMC), și tratatele de liber schimb precum Acordul de Liber Schimb din America de Nord (NAFTA ), zone de liber schimb ale Americilor (FTAA), Acordul Comercial Trans Pacific (TPPA), Acordul multilateral privind investițiile (MAI) și Acordul General privind Comerțul cu Servicii (GATS). Având în vedere decalajul economic dintre țările bogate și cele sărace, adepții mişcării afirmă că comerțul liber, fără măsuri de protecție a mediului și sănătății și bunăstării lucrătorilor, va crește doar puterea naţiunilor industrializate (numite adesea „Nord”, în opoziție cu lumea în curs de dezvoltare, „Sud”). Susținătorii acestei linii de gândire se referă la procesul de polarizare, și susțin că politicile economice neo-liberale actuale au oferit statelor bogate un avantaj față de națiunile în curs de dezvoltare, care le permite exploatarea celor din urmă și care conduce la o extindere a decalajelor de bogăție la nivel mondial.
Un raport al lui Jean Ziegler, raportor special al ONU privind dreptul la hrană, notează că „milioane de fermieri își pierd mijloacele de trai în țările în curs de dezvoltare, dar micii fermieri din țările nordice radicale, de asemenea,” și concluzionează că „inechitățile curente ale sistemului de comercializare la nivel global sunt perpetuate, mai degrabă decât rezolvate în cadrul OMC, având în vedere echilibrul inegal al puterii între țările membre.” Activiștii punctează poziția și puterea inegale între națiunile dezvoltate și cele în curs de dezvoltare în cadrul OMC și cu referire la comerțul mondial, mai ales în ceea ce privește politicile protecționiste față de agricultură adoptate în multe țări dezvoltate. Acești activiști, de asemenea, subliniază faptul că subvenționarea masivă a agriculturii țărilor dezvoltate și utilizarea agresivă a subvențiilor la export de către unele țări dezvoltate pentru a face produsele lor agricole mai atractive pe piața internațională sunt principalele cauze ale scăderii în sectoarele agricole ale multor națiuni în curs de dezvoltare.
Lasă un răspuns