(În notația muzicală, diferitele poziții verticale ale notelor indică înălțimi diferite.)
Înălțimea sunetelor (pitch) este o proprietate perceptuală a sunetelor care permite ordonarea lor pe o scală în funcție de frecvență sau, mai bine spus, înălțimea este calitatea care face posibilă judecarea sunetelor ca „mai sus” și „mai jos” în sensul asociat melodiilor muzicale. Înălțimea poate fi determinată numai în sunete care au o frecvență suficient de clară și stabilă pentru a se distinge de zgomot. Înălțimea este un atribut major de audiție a tonurilor muzicale, împreună cu durata, volumul și timbrul.
Înălțimea poate fi cuantificată ca o frecvență, dar nu este o proprietate fizică pur obiectivă; este un atribut psihoacustic subiectiv al sunetului. Din punct de vedere istoric, studiul percepției înălțimii a reprezentat o problemă centrală în psihoacustică și a contribuit la formarea și testarea teoriilor de reprezentare, prelucrare și percepție a sunetului în sistemul auditiv.
Înălțimea definită și nedefinită
Nu toate instrumentele muzicale produc note cu o înălțimea clară. Instrumentele de percuție cu înălțime nedeterminată a sunetelor (o clasă de instrumente de percuție) nu produc înălțimi clare a sunetelor. Un sunet sau o notă de o anumită înălțime este unul în care un ascultător poate (exact sau sau relativ ușor) să discearnă înălțimea. Sunetele cu înălțime definită au spectre de frecvență armonică sau apropiate de spectrele armonice.
Un sunet generat pe orice instrument produce multe moduri de vibrație care apar simultan. Un ascultător aude simultan numeroase frecvențe. Vibrația cu cea mai mică frecvență se numește frecvența fundamentală; celelalte frecvențe sunt supratonuri. Armonicile sunt o clasă importantă de supratonuri cu frecvențe care sunt multiplii întregi ai fundamentalei. Indiferent dacă frecvențele superioare sunt multiplii întregi sau nu, ele sunt colectiv numite parțiale, referindu-se la diferitele părți care alcătuiesc spectrul total.
Un sunet sau o notă de înălțime nedefinită este unul pe care un ascultător îl găsește imposibil sau relativ dificil de identificat cu privire la înălțime. Sunetele cu înălțime nedefinită nu au spectre armonice sau au spectrele armonice alterate – o caracteristică cunoscută sub numele de inarmonicitate.
Este totuși posibil ca două sunete de înălțime nedefinită să fie în mod clar mai mari sau mai mici unul față de celălalt. De exemplu, o tobă mică produce sunetele cu înălțime mai mare decât o tobă mare, deși amândouă au înălțime nedefinită, deoarece sunetul ei conține frecvențe mai mari. Cu alte cuvinte, este posibil și adesea ușor să distingem în mod grosier înălțimea relativă a două sunete de înălțime nedefinită, dar sunetele de înălțime nedefinită nu corespund perfect oricărri înălțimi specifice. Un tip special de înălțime apare adesea în natură în mod liber atunci când sunetul ajunge la urechea unui observator direct de la sursă și, de asemenea, după reflectarea unei suprafețe care reflectă sunetul. Acest fenomen se numește înălțime cu repetiție, deoarece adăugarea unei adevărate repetări a sunetului original în sine este condiția esențială.
Standarde de înălțime și înălțimea standard
Un standard de înălțime (sau înălțime de concert) este referința de înălțime convențională pentru care un grup de instrumente muzicale este reglat pentru o audiție. Înălțimea de concert poate varia de la ansamblu la ansamblu, și a variat mult în istoria muzicală.
Înălțimea standard este o convenție mai larg acceptată, cu o anumită frecvență, deși sunt adesea folosite și alte frecvențe ca variante. O înîlțime standard, numită înălțime baroc, a fost stabilit în secolul al XX-lea.
Instrumentele de transpunere au originea în varietatea standardelor de înălțime. În prezent ele au în mod convențional părțile lor transpuse în chei diferite de la voci și alte instrumente (și chiar de la una la cealaltă). Ca urmare, muzicienii au nevoie de o modalitate pentru a se referi la o anumită înălțime într-o manieră fără echivoc atunci când vorbesc unul cu celălalt.
De exemplu, cel mai obișnuit tip de clarinet sau trompetă, atunci când produce o notă scrisă în partea lor ca C, produce o înălțime care se numește B♭ pe un instrument netranspozabil ca o vioară (ceea ce indică faptul că la un moment dat aceste instrumente de suflat u produs la o înălțime standard un ton mai jos decât înălțimea viorii). Pentru a se referi la acea înălțime fără echivoc, un muzician o numește concert B♭, adică „… înălțimea pe care cineva care cântă la un instrument netranspozabil ca o vioară o numește B♭.”
Lasă un răspuns