Teoria stării de echilibru a fost dezvoltată în 1949 de Fred Hoyle și alții, ca o alternativă la teoria Big Bang. Conform teoriei stării de echilibru, cu toate că universul se extinde, nu îşi schimbă aspectul în timp, pentru că o nouă materie este formată pentru a menține densitatea egală. Deoarece doar puţină materie trebuie să fie formată, aproximativ câteva sute de atomi de hidrogen în Galaxia Calea Lactee în fiecare an, nu constituir o problemă a teoriei faptul că formarea materiei nu se observă în mod direct.
Probleme cu teoria stării de echilibru au început să apară la sfârșitul anilor 1960, când au început să apară dovezi care demonstrau că universul este, de fapt, în schimbare: quasari și radiogalaxii au fost găsite doar la distanțe mari (și, prin urmare, din cauza limitării vitezei luminii, în trecut), nu în galaxii apropiate. Lovitura finală a venit odată cu descoperirea radiației cosmice de fond, în 1965, care a fost prezisă de teoria Big Bang, și nu de teoria stării de echilibru.
Astăzi, teoria Big Bang este cea considerată de astronomii drept o bună aproximare în descrierea originii universului, și baza unor teorii mai complete.
Cosmologii de observaţie au de a face cu observații, și întrucât universul și viteza luminii sunt ambele finite, se pot observa doar date într-o sferă centrată pe observatori. Prin urmare, ceea ce este în afara acestui domeniu nu este accesibil pentru cosmologia observațională.
Cosmologii teoreticieni consideră modelul Big Bang ca incomplet în parte, deoarece nu abordează problema cu ce sa întâmplat înainte de Big Bang. Unele dintre aceste speculații cu privire la ceea ce s-a întâmplat înainte de Big Bang și ce se va întâmpla după marele colaps, sunt calitativ oarecum similare cu modelul cvasi-stării de echilibru.
Lasă un răspuns